Sunt uimit că suntem în stare să trimitem roboți pe Marte, că avem scaune în mașină care ne masează spatele, că avem telefoane prin care mișcăm banii dintr-un cont în altul. Sunt uimit că am ajuns la un asemenea nivel tehnologic.

Dar sunt și mai uimit că, noi cei care am făcut toate acestea într-o lungă istorie a umanității, nu suntem în stare să răspundem la întrebarea simplă: când un copil din burta mamei lui este considerat o ființă umană ? Unii afirmă că din momentul concepției este un om, alții după 6 săptămăni, alte voci vin și spun că din momentul în care toate organele lui sunt dezvoltate pe la 15 săptămăni. Iar alții, iubitorii științei, din momentul nașterii.

Tema e grea și nu sunt cel mai bine plasat nici s-o rezolv și nici să știu ce simte o femeie. Un lucru în schimb e sigur. N-am văzut părinți care-și numesc ființa încă nenăscută altfel decât copil. Copilul lor.

Bănuiți c-am ales subiectul-poate cel mai greu posibil-în lumina inflamării spiritelor în Statele Unite înaintea unei decizii pro-viață, previzibilă, a Curții Supreme. Nu intru în detalii despre diversiunea pe care progresiștii o pun la cale cum că statul devine stăpănul uterelor femeilor (în niciun stat american avortul nu e interzis sub 6 săptămăni).

Fețe încărcate de ură își afirmă apartenența la tabăra pro-alegere, adică liberalizarea avorturilor. La orice vărstă, fără limite(ce se întâmplă demult în statele deținute de democrați) Pun mesaje obscene pe biserici, vor să ardă Curtea Supremă. Nu e nou în America care niciodată nu s-a liniștit pe aceasta temă, și asta îmi dă speranțe că lunaticii nu au cum câștiga partida. Sunt uimit, din nou, că armata pro-choice, vizibilă la știri mai mult decât în realitate, nu pronunță cuvântul copil. Se feresc ca dracu de tămăie de cuvântul copil și dreptul lui la viață (încă necâștigat). Clinicile de avorturi se numesc centre de sănătate pentru femei și prosperă acolo unde au loc.

Nu știu dacă ați remarcat că cei care se bat cu pumnul în piept că apără corpul femeii de ingerința statului sunt aceeași care nu aveau nicio problemă în a impune vaccinul salvator cu forța. Am văzut la televizor mame cu copii de mănă care declarau că dacă ar fi știut că vine climate change și teribila încălzire cu 1,5 grade, nu i-ar mai fi născut. Dar acestea sunt cazuri de psihiatrie. Văd în presă niște nebuni care au descoperit că 60% dintre copii noștri suferă de ecoanxietate. Adică sunt îngrijorați pănă la epuizare psihică de soarta planetei. Și singura cură sugerată este activismul. Eu n-am văzut niciun asemenea copil, văd copii care râd și se bucură de viață. Cei care bagă ecoanxietatea cu forcepsul în capul copiilor sunt aceeași care bagă în programe școlare aberații trans și alte gunoaie ideologice. Sunt aceleași persoane care lăcrimează la soarta viermelui verde al cărui habitat este distrus de autostradă dar n-au niciun cuvânt de spus despre ființa de 8 luni trasă cu un clește din burta confortabilă a mamei.

Tuturor acestor activiști afectați care văd crime climatice dar nu și crima capitală le doresc însănătoșire grabnică.

Dalida, carismatica vedetă franceză, are un cântec numit Il vennait d`avoir 18 ans. Este vorba despre băiatul ei care ar fi avut 18 ani dacă într-un moment de rătăcire nu l-ar fi avortat fără ca nimeni să știe. Dalida a sfărșit tragic, nemaigăsindu-și scopul vieții.

Acest text, sigur incomplet, este un omagiu femeilor de lăngă noi, mamelor noastre care nu mai sunt, mamelor copiilor noștri, fetelor noastre care au devenit la răndul lor mame. Și mai ales milioanelor de copii care n-au avut niciodată un nume.