ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Anul 2025 marchează un moment de profundă semnificație spirituală și istorică pentru întreaga creștinătate și, în mod special, pentru Biserica Ortodoxă Română. Este anul în care Ortodoxia și Catolicismul sărbătoresc împreună Paștele, într-un simbol al unității și reconcilierii. Este anul în care se împlinesc 1700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, fundamentul doctrinei noastre de credință. În același timp, Biserica Ortodoxă Română își celebrează propriile repere istorice: 140 de ani de la recunoașterea Autocefaliei și 100 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie.

Aceste aniversări nu sunt doar momente de celebrare, ci și un prilej de introspecție și reafirmare a unității și misiunii Bisericii. În acest context simbolic, orice semnal de dezbinare în interiorul Bisericii Ortodoxe Române ar putea avea consecințe dezastruoase nu doar asupra imaginii instituției, ci mai ales asupra sufletelor credincioșilor, tot mai încercați de provocările vremurilor. Iar rolul Patriarhului Daniel, una dintre cele mai importante figuri din istoria Bisericii Ortodoxe Române, este extrem de important.

Criza unității – un risc asumat?

În această atmosferă de unitate, o situație particulară tulbură apele în Biserica Ortodoxă Română: relația tensionată dintre Sfântul Sinod și Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. O figură cu o prezență puternică și cu un sprijin evident din partea credincioșilor săi, ÎPS Teodosie se află în ceea ce unii numesc ”conflict deschis” cu ierarhia Bisericii ortodoxe Române. Sigur, pentru cei din afară, se pare că în loc să se caute soluții care să aducă reconciliere, atmosfera actuală pare să încline spre marginalizare și izolare.

Este extrem de grav ca, într-un an cu o încărcătură simbolică atât de puternică, să asistăm la o astfel de dezbinare. Mesajul transmis credincioșilor este unul de confuzie și incertitudine, într-un moment în care exact contrariul este necesar. Numărul celor care se îndepărtează de Ortodoxie este în creștere, iar această ruptură internă nu face decât să alimenteze aceste tendințe.

Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea este susținerea evidentă de care IPS Teodosie se bucură din partea credincioșilor. Cu sute de mii de oameni care îi urmăresc slujbele, îl susțin public și îi recunosc autoritatea spirituală, ignorarea acestui sprijin riscă să creeze o falie ireparabilă între conducerea Bisericii și o parte semnificativă a credincioșilor săi. Acești oameni nu își vor abandona cu ușurință păstorul, iar o eventuală escaladare a situației ar putea avea consecințe grave asupra unității eparhiale și naționale.

Responsabilitatea istorică a Sfântului Sinod

În fața acestor provocări, Sfântul Sinod are o responsabilitate uriașă. Nu este momentul pentru dispute interne sau pentru marginalizarea unor ierarhi care, chiar și în ciuda controverselor, rămân piloni spirituali pentru comunități întregi. Este momentul pentru dialog, reconciliere și solidaritate. Împreună, sub aceeași Cruce, Biserica Ortodoxă Română are datoria să demonstreze că este cu adevărat una, sfântă, sobornicească și apostolică.

Istoria ne învață că orice semnal de dezbinare din interiorul Bisericii are repercusiuni adânci asupra credinței poporului. Dacă liderii spirituali ai Ortodoxiei nu pot demonstra unitate într-un an atât de important, ce speranță mai pot avea credincioșii? Cum poate fi combătută secularizarea, dacă mesajul transmis este unul al conflictului? Iar adversarii Bisericii, văzuți și nevăzuți, din interiorul sau din afara ei, chiar asta așteaptă.

Știm că toate eparhiile pregătesc momente speciale pentru a celebra cum se cuvine Anul Centenarului Patriarhiei Române. Unele dintre ele vor rămâne, cu siguranță, nu doar în cărțile de istorie bisericească, ci în inimile credincioșilor, în memoria colectivă a poporului român. De aceea, este și mai important ca anumite decizii să nu survină în urma unor ultimatumuri, mai ales în anul 2025.

Un apel la vindecare

Anul centenar al Patriarhiei trebuie să fie o mărturie a unității și a continuității credinței noastre. Sărbătorim Paștele împreună cu catolicii, rememorăm Primul Sinod Ecumenic și celebrăm autonomia și autocefalia Bisericii noastre. Fiecare dintre aceste momente vorbește despre comuniune, reconciliere și unire. Orice act care contravine acestor valori este un act împotriva însăși esenței Bisericii.

Sfântul Sinod are șansa de a transforma această provocare într-o oportunitate de reafirmare a misiunii pastorale și de întărire a legăturii cu credincioșii. Reconcilierea cu IPS Teodosie poate nu este un gest de dreptate, ci și unul de înțelepciune, menit să arate că Biserica Ortodoxă Română este capabilă să rămână întreagă și puternică, chiar și în fața celor mai mari încercări. Indiferent a cui e vina, indiferent al cui e păcatul.

Sigur, mai mulți ierarhi se confruntă cu acuzații din partea colegilor sinodali, unele chiar oficiale. Sigur, unii dintre ei, oameni fiind, vor fi greșit, însă măsura este cea mai importantă. Unitate, nu dezbinare, iubire, nu ură, reconciliere, nu condamnare. Biserica este, prin însăși natura ei, o instituție divino-umană, în care slăbiciunile omenești trebuie să fie tratate cu discernământ și compasiune. Greșelile individuale ale ierarhilor, reale sau presupuse, nu trebuie să devină pretexte pentru rupturi sau pentru amplificarea conflictelor, ci prilejuri pentru manifestarea virtuților creștine: iertarea, smerenia și căutarea păcii.

În fața greșelilor omenești, măsura Bisericii trebuie să fie aceeași pe care Hristos a arătat-o în fața păcătoșilor – nu o justiție severă și neînduplecată, ci o chemare la îndreptare și la comuniune. Atitudinea sinodală ar trebui să reflecte nu doar litera, ci și duhul Evangheliei, care ne îndeamnă să iubim și să ridicăm pe cel căzut, nu să-l împingem spre prăpastie.

Anul 2025, cu întreaga sa încărcătură simbolică, ar trebui să fie un moment de reflecție și de reconciliere. În loc să fie privit ca o ocazie pentru ”reglări” de conturi interne, el poate deveni prilejul perfect pentru reafirmarea unității Bisericii Ortodoxe Române. Ce exemplu dăm noi credincioșilor, care privesc la ierarhii lor ca la modele de viață creștină? Ce mesaj trimitem lumii, care deja privește cu scepticism instituțiile religioase?

Unitatea Bisericii nu este doar o cerință administrativă, ci o necesitate spirituală. În vremuri în care societatea este sfâșiată de conflicte și ideologii contrare, Biserica trebuie să fie un exemplu de armonie, un refugiu de pace și stabilitate. Orice altă cale ar trăda misiunea sa și ar pune în pericol mântuirea sufletelor pe care este chemată să le păstorească.

Acum este momentul pentru vindecare, pentru depășirea orgoliilor personale și pentru reafirmarea scopului comun: păstrarea unității credinței, apărarea tradiției ortodoxe și slujirea credincioșilor. Într-un an al comemorărilor istorice și al unității creștine, orice altceva ar fi nu doar nepotrivit, ci tragic.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de o Biserică unită, dar și de ierarhi care să-și înțeleagă rolul, misiunea și să țină cont de ierarhia pe care au acceptat-o atunci când au ajuns monahi. O Biserică ce se sprijină pe tradiția sa, dar care înțelege nevoile și durerile credincioșilor săi. O Biserică ce nu lasă loc pentru dezbinare, ci doar pentru iubire și împăcare.