Doamna Iarnă, fără vârstă - sobră, rece, evitantă, cacialmistă, ezitantă și distantă, mă conduce an după an în mirifica copilărie.

Odată ajunși aici eu dau „în mintea copiilor”. Ea mă ia de mână, grijulie și șăgalnică. Mă duce pe ghețuș, derdeluș, ori printre troienele călătoare - ce din ceruri au căzut, în curtea școlii.

Aici, de fieșce dată, îmi oferă iluzoria șansă de a fi eu cel care va genera „vacanța mare…de iarnă” - după ignatul porcilor, bunânțeles, când prin învelirea cu slănină biata clădire ar deveni pradă ușoară pentru flămânzii lupi ori câini.

De obicei însă, în preajma noastră, aparea ca din senin o minge – în cel mai bun, ori rău, caz ea era „unsă” - pentru a nu se uda prea lesne.

Așa uit de foarte multe obligații ori plăceri și mă amestec printre ceilalți copii. Alergăm, strigăm, atacăm și ne apărăm, încercând deposedări prin alunecare (deloc periculoase în astfel de decor) și toți visăm că la sfârșitul copilăriei am putea „pune umărul” la promovarea echipei orașului în prima divizie a țării.   

Doamna Iarnă, mă privește, mă încurajează, așteaptă - cu bunătatea și înțelepciunea bunicilor. Încurajat, îmi fac de cap, mă dau de a tumba (deși nu mă asemăn de nici un fel cu marele Tomba, schiorul italian), îmi rup pingelele bocancilor, arunc cu bulgări de zăpadă.

Bătăliile de iarnă - pornite sau susținute de falnice cazemate albe - nu au drept scop final răpunerea „dușmanilor”, ci mai curând inima vreunei colege sau cunoștințe. De multe ori succesul final este obținut. Atunci ultimul bulgăre este oferit în dar. Dar cum s-ar putea păstra un astfel de dar?

Soluția ne-o oferă tot Ea, șturlubatică și simpatică – ca o adolescentă: frigiderul ori refrigeratorul. La ce ar fi bune astfel de invenții dacă nu pentru a „conserva” astfel de „dovezi de iubire de o iarnă”.

Cu timpul, nu mai rezist hârjoanei. Pic atunci la gura sau teracota sobei - după stare, oră, locul în care mă aflu. Îmi usuc căciula, mănușile, hainele; dar cel mai adesea - în ultimul timp, îmi încălzesc mâinile sau picioarele, amorțite de ger ori obosite de umblat prin zăpadă.

Iar, cum de obicei nu sunt singur, pentru atmosferă aduc samovarul și ceștile de ceai, vin sau țuică fiartă.

Căldura și jocul flăcărilor ne fac să depănăm fel de fel de amintiri ori să ne ascultăm istorioarele până ce apare Morfeu. Atunci facem celălalt salt, cel spre dulcea ori neliniștita lume a visurilor.

Posibil ca toate astea să mi se „întâmple” mie pentru că născut fiind în plină iarnă - cea a celor mai mari troiene din România secolului XX.

Recunosc îndrăgesc acest anotimp cu toate „darurile” sale bune cât și pentru cele mai puțin lăudate. În egală măsură apreciez acest anotimp și datorită norocului de a-mi fi petrecut iernile copilăriei în micul oraș moldav al petroliștilor, care este Moineștiul, ori în satele de la poalele munților cu păduri bogate din prejma acestuia.

Pe atunci, „ușărnic”(călător și aciuat) sau la casa mea, iubeam la nebunie ghețușurile din preajma școlii, pe cele din priporul Moineștilor (panta Uliței Mari) ori de pe micile dealuri ale satelor bunicilor, Văsiești și Stănești.

La fel de mult îndrăgeam pârtiile din zona Trustului Petrolului, apoi, mai ales pentru gradul ei de dificultate ridicat, pe cea numită a Țiganilor - presărată cu hopuri, hopuri-hopurate și hopurele, ce-l încununau cu gloria învingătorului pe cel care reușea să ajungă la piciorul ei călare pe sanie.

Frecventam de asemenea și o altă pârtie de săniuș, amplasată în apropierea locului pe care se afla casa Familiei Bădulescu.

În vale curgea un mic pârâiaș, Gâzul. Albia sa reunea alături de apele izvoarelor minerale – din parcul orașului, o parte din apele menajere înfrățite cu numeroase pete de păcură (nimic altceva decât primare forme de „aur negru” tehnic numit țiței/petrol brut). Nu am cunoștință câți moineșteni s-or fi îmbăiat în apele „negre aurii” ale Gâzului. Eu însă fac parte dintre aceia care „au făcut-o lată”, ca urmare a ceea ce astăzi poate fi numită elegant, o eroare de pilotaj a bobului (saniei). Am simțit atunci pe propria-mi piele, mai mult ca în alte rânduri, tăișul rece al gerului.

Despre uniforma de școală - aproape nouă, ghetuțele și hăinuța blănită cu față de culoare deschisă, primite în iarna cu pricina, ce să vă mai povestesc? Toate au fost „colorate” mai ceva decât echipamentele trupelor de gherilă.

Eu însumi eram tare, tablos, țeapăn, țepos, de a dreptul înfipt, în armura ce se rigidiza cu fiecare secundă tot mai mult (prin inghețarea apei în stofa uniformei); dar nerăpus (de apa rece a pârâului, păcură și ger; de privirile superioare ale  fetițelor și băieților care nu luaseră contact cu apa negru-aurie), bravând în fața celor mai bine de două duzini de copii ai cartierului.

În cele din urmă, demn, mi-am luat inima în dinți, am îngăimat un salut tovarășilor de săniuș și am pornit-o spre casă. Asemeni unui comandant de oști, învinse și risipite, eram trist și îndurerat. De datul cu sania nu mai putea fi vorba, cel puțin o bucată de vreme. În urma mea rămâneau dâre negre, umede și lucitoare și un miros specific de pui de petrolist. Ceea ce de altfel și eram.

Drumul spre ai mei (era să scriu cetate) mi-a părut dificil, din ce în ce mai greu, lung și fără de sfârșit. Memoria-mi nu poate delimita dacă învățasem sau nu balada „Mama lui Ștefan cel Mare”, până la impactul meu cu apele poluate ale Gâzului. Cert este că simțeam că vântul sufla rece - deși în afara rănilor sufletești nimic nu mă durea – și eram ușor neliniștit de răspunsul mamei la rugămintea mea: "Deschideți-mi poarta, vă rog!”.

Spre norocul meu, întoarcerea netriumfală de la „luptă” se petrecea după mai bine de cinci sute de ani și mentalitățile mamelor se schimbaseră, în plus era vorba doar de-o frântură din paginile copilăriei, al căror „război” nu se terminase.

Cu toate acestea arareori răceala Iernii m-a învăluit și asta pentru că eram cuprins de un fior și de un val de căldură încă de la ivirea primilor fulgi de nea.

Pe de altă parte, lipsa mea de griji, din acest punct de vedere, se datora în egală măsură atât bogăției gazului de sondă cât și lemnului - care ne împărtășeau puterea lor calorică, nelăsându-ne prizonieri „Ghenerălesei Iarnă”.

Peste toate acestea mai era apoi vorba și de căldura sufletelor din preajmă, a rudelor, vecinilor, a cunoscuților și chiar a necunoscuților.

Oamenii urbei – români, evrei, maghiari și rromi - erau cumsecade, aveau în mare aceleași nevoi, bucurii și necazuri; se cunoșteau, salutau, respectau și ajutau la bune și rele. Atmosfera era ușor patriarhală, blândă și binevoitoare, începând cu împrumutatul săniilor, continuând cu cana de ceai pe care o primeai în timp ce ți-se uscau hainele - proaspăt îmbăiate în apa vreunui pârâu.

Ce să vă mai povestesc despre obiceiurile legate de pomana porcului și puzderia de tradiții din preajma Crăciunului și a Sfântului Vasile, care făr’ de gazde n-aveau nici un fel de haz, continuate cu reuniunile de până la Sfântul Ioan.

Nedumerirea mea este mare astăzi, față de vremurile acelea, dar și vis-a-vis de acest personaj, pe care nu-l întâmpinam niciodată cu grijile edililor marilor orașe din ziua de azi și pe care doar la orele de limbă și literatură română îl numeam Baba Iarna. Pe atunci, pentru mine și cei de o seamă cu mine, vremurile erau cel mult ușor tulburi, iar Europa departe, departe…

De aceea poate visam în acei ani - clar și tehnicolor, fel de fel de lucruri și nu rar mari călătorii sau expediții, bătălii eroice, ori la zboruri cosmice... Multe s-au adeverit și ne-am nimerit cu totii în altă lună, an ori continent. Fiecare după itinerarul prestabilit.

Acum, dacă am redevenit adult, cu suflet de copil și părul nins, vă ofer o rețetă de îndepărtare a răcelilor ori numai a înfrigurării.

Rețetă de vin fiert traditional.

Ingrediente:

750 ml vin roșu sec sau demisec

2-3 linguri zahăr (după gust)

1 portocală (felii și coajă)

1 lămâie (felii și coajă)

2 batoane de scorțișoară

4-5 cuișoare

2 bucăți de anason stelat

1 vârf de cuțit nucșoară măcinată

50 ml apă (opțional, pentru a dilua puțin vinul)

30 ml coniac sau lichior (opțional, pentru un plus de aromă)

Mod de preparare:

Într-o cratiță, adaugă zahărul, apa (dacă folosești) și condimentele (scorțișoară, cuișoare, anason stelat, nucșoară). Pune cratița pe foc mic și lasă până când zahărul se dizolvă complet și siropul începe să miroasă intens.

Adaugă vinul, feliile de portocală și lămâie, precum și coaja lor. Nu lăsa vinul să fiarbă! Încălzește-l doar până când începe să scoată aburi.

Oprește focul și lasă vinul să se infuzeze timp de 5-10 minute, pentru ca aromele să se amestece bine.

Strecoară vinul și servește-l fierbinte în căni. Decorează fiecare cană cu o felie de portocală sau un baton de scorțișoară.