La începutul anilor ’90, de bună seamă în secolul 20, lucram în una din primele agenții private de turism din România.

Eram unul din pionierii epocii romantice a turismului românesc aflată în plin elan creator, iar Cornel și Mihaela Găină îmi dădeau mână liberă, așa că trebuia să fiu la înălțime.  

Agenția era una dintre cele notorii, iar pe vremea aceea era și societate mixtă româno-franceză.

Drept urmare, aveam o abordare – cel puțin în ochii românilor dornici de a voiaja în străinătate – curajoasă a relațiilor cu ambasadele din România.

Era vremea cozilor cu liste pentru accesul în ambasade, liste care se strigau periodic pentru a confirma că dormi pe caldarâmul din fața ambasadei, în cel mai bun caz pe o bancă de parc (dacă aveai norocul să existe unul în proximitatea ambasadei!).

Cozile de la casele de bilete ale teatrelor bucureștene dinainte de ’90, se mutaseră la ambasade și agențiile de turism.

Pe fondul celor prezentate am primit propunerea de a aranja servicii turistice pentru un grup în Țările de Jos și Finlanda.

Nu îl cunoscusem, încă pe vremea aceea, pe profesorul Bogdan Cristian Onete; urmare logică nici pe prietenii lui, dintre care unul era o figura pitorească, de un farmec și umor deosebit, olandez, care se numea Jan Hilgen.

I-am evocat pe cei doi întrucât mi-au fost prieteni și tangențial au legătură cu „lecția olandeză”.  

Profesorul Bogdan Cristian Onete „mi-a recuperat” textul tezei de doctorat, iar mai apoi a avut răbdarea să mă inițeze și să mă perfecționeze în utilizarea calculatorului (PC-ul la care scriu aceste rânduri).

Jan a fost omul cu care am discutat despre multe subiecte, dar nici măcar o singură data despre... Țările de Jos.

Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!

Șansa mi l-a scos însă în cale pe domnul Alexandru Dobrescu, mai mare peste reprezentanța KLM din România la acel moment.

Cu Sandu am pus la punct itinerarul, am făcut rezervările aeriene, rezervări pentru mijloace de transport în Finlanda și preparativele pentru obținerea vizelor. Cel de-al doilea sprijin a fost fiul meu care avea un prieten de grădiniță, a cărui mama era angajată la... Ambasada Finlandei. Dar până în Finlanda primul popas a fost făcut în Țările de Jos.

Internetul nu era sursa tuturor informațiilor, ca în momentul de față, așa că documentarea a fost făcută clasic, cu ajutorul cărților și ghidurilor și cu sprijinul lui Alexandru Dobrescu prin intermediul sistemului de rezervări aeriene.

Târziu m-am gândit, dar măcar acum îți adresez un imens multumesc Sandu!

Adunând lecturile cu informațiile din două filme „Mondo Cane” și „If It's Tuesday, This Must Be Belgium” (Dacă e marți, e Belgia), am pornit la crearea produsului turistic.

Ce știam eu despre Olanda și Amsterdam? Despre țară că este cunoscută și sub numele de Țările de Jos, numele ei evocă instantaneu imagini pline de culoare și simboluri iconice: câmpuri nesfârșite de lalele vibrante, mori de vânt pitorești, brânzeturi fine (Gouda și Edam), bere savuroasă (Heineken sau Amstel), biciclete omniprezente, saboți de lemn și canale fermecătoare.

De asemenea, nu pot fi uitate contribuțiile artistice remarcabile ale lui Van Gogh și Rembrandt, care au pus Țările de Jos pe harta artei mondiale.

Un alt aspect distinctiv al Amsterdamului, capitala Țărilor de Jos, este tradiția sa îndelungată în prelucrarea diamantelor. De sute de ani, magazinele și atelierele de pietre prețioase sunt parte integrantă a peisajului acestui oraș, consolidându-i reputația de capitală mondială a diamantelor.

Această industrie nu doar că aduce strălucire și mister, dar și bogăție și pasiune, elemente care se regăsesc adesea în poveștile captivante ale ghizilor locali.

Amsterdamul este, de asemenea, cunoscut pentru atmosfera sa liberală și deschisă, unde vizitatorii pot experimenta diverse aspecte ale culturii locale, de la cele mai neconvenționale, cum ar fi cartierul roșu și cafenelele unde se vând produse din canabis, până la fascinanta lume a pietrelor nestemate.

Astfel, orașul oferă o combinație unică de tradiție și modernitate, libertate și eleganță, care îl transformă într-o destinație de neuitat.

Din punct de vedere al tehnicii turistice, Olanda mi-a oferit prima lecție practică de marketing turistic. După cum știți, „țara lalelelor și morilor de vânt” nu se întinde pe o suprafață prea mare de teritoriu. Având o zi liberă, la dispoziție, mi-am propus să fac un mic tur de regat.

În recepția hotelului nostru se afla un stand cu excursii de o zi în Țările de Jos, mici circuite, grupate pe zilele săptămânii.

Am descoperit o excursie - despre care vă voi povesti - într-un mic ghid aflat în recepția hotelului la care eram găzduiți.

Nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că de rezervarea locurilor se va ocupa, contra unei taxe ce reprezenta un sfert din costul excursiei, chiar recepția micului nostru hotel.

Am plătit și ni s-a făcut o rezervare telefonică, în urma căreia am aflat că a doua zi, dimineața, aveam să fim preluați – după micul dejun – direct de la hotelul nostru. Așa au și stat lucrurile. A doua zi, la ora micului dejun, o reprezentantă a agenției de turism a sosit la noi, ne-a îmbarcat într-un autocar și sub pretextul unui mic tur de oraș, a cules și de la alte hoteluri diverși turiști.

După aproximativ un sfert de oră am ajuns la sediul central al tour-operatorului olandez, unde am plătit diferența de preț (prețul anunțat minus suma plătită hotelului), constatând că cei care se îmbarcau la sediu plăteau integral (nebeneficiind de micul tur de oraș sau de transportul de la hotel la agenție).

Ne-am reîmbarcat apoi pentru traseul stabilit, nu înainte ca ghidul însoțitor să facă un inventar al limbilor cunoscute de turiștii din autocar.

Am avut astfel ocazia de a ne reaminti o serie de expresii și cuvinte din limbile cunoscute, datorită faptului că – asemenea ghizilor de pe vaporașele ce fac minicroaziere pe Sena – prezentarea obiectivelor de interes turistic era făcută succesiv în engleză, franceză, germană și italiană.

Autocarul nostru s-a strecurat printre biciclete, canale, case lacustre, șlepuri fel de fel - ce transportau pe lângă încărcătură și o bicicletă sau un automobile - legendare mori de vânt.

A urmat autostrada mărginită, când pe o parte când pe alta, de cursuri de apă, câmpia verde (la început de februarie) și o primă oprire la un atelier unde se confecționau renumiții saboți din lemn olandezi.

KLOMPENMAKERIJ RATTERMAN

Producerea de saboți Ratterman era o afacere de familie care face saboti de generatii. Ei fabricăși astăzi saboții olandezi tradiționali, atât cu mașina, cât și manual.

Vizitatorii pot vedea cu ochii lor cum sunt fabricați acești saboți. La sfârșitul vizitei este posibil să cumperi saboți din magazinul de suveniruri, precum și alte cadouri olandeze.

Iată cum am trait noi acest moment al circuitului. Autocarul s-a oprit - după mai bine de o oră de mers - în fața unei mici fabrici de "pantofi din lemn” numită Klompenmakerij Ratterman.

Îmi închipuiam că vom putea vedea meșterii făcând saboți, iar apoi vom avea posibilitatea să-i probăm, ba chiar să cumpărăm dacă ni puteam permite. Apropindu-ne aveam confirmări parțiale, înăuntru erau o mulțime de saboți, chiar diferit colorați. Vizita a fost destul de scurtă, dar interesantă. Parcarea din fața atelierului de fabricat veritabili saboți olandezi era curată lună și fără plată; avea la loc vizibil două grupuri sanitare (de asemenea fără plată și normal foarte curate); iar pe latura opusă se găsea instalat (într-o rulotă) un îngrijit fast-food, mai corect spus o rulotă street food.

Până aici doar „politețuri și normalități” - din punctul lor de vedere; ce a urmat a fost în egală măsură interesant și bine organizat – din punctul nostru de vedere.

Odată dezmorțiți, am intrat spre a vedea atelierul în care se fabricau saboții și eventual o prezentare a procesului tehnologic. A continuat seria surprizelor. Prima dintre ele a constat în același comentariu în engleză, franceză, germană și italiană, făcut de un tânăr care printre explicații mai pornea o mașină, ne mai povestea cât de mult s-a ușurat munca într-un astfel de atelier prin introducerea mecanizării.

Prezentarea fabricării saboților a durat aproximativ zece minute( poate cîteva minute mai mult!) și s-a desfășurat într-un spațiu de cel mult patruzeci de metri pătrați, din cadrul clădirii care avea cel puțin vreo două sute cinci zeci de metri pătrați ca suprafață. Ne știind ce se află în restul clădirii, am considerat că ea ar fi afectată adevăratei producții. Ne pregăteam de plecare, când gazda noastră - motivându-ne că la intrare se află un alt grup care așteaptă explicații – ne-a invitat să ieșim prin ușa pe care o bănuiam a fi a "secției de producție”.

Dar nu a fost așa, întrucât dincolo de ușă ne aștepta o altă surpriză.

Am pășit astfel - trecând prin niște uși glisante - într-un imens magazine luminat a giorno, care avea zeci de sortimente de produse care te trimiteau sub o formă sau alta cu gândul la Țările de Jos. Se aflau aici: saboți de toate dimensiunile, de toate întrebuințările (de la cea obișnuită, la cea de suporturi felurite – caramele, chibrituri, etc., brelocuri, ș.a) și din cele mai diverse materiale (lemn, ceramică); mori de vânt în cele mai felurite și inedite exprimări sau marcări – aplicări; tricouri, curele, ceasuri (de forme și dimensiuni diverse) și încă multe alte suveniruri, mai ieftine sau mai scumpe (pe buzunarul tuturor), dar toate cu specific olandez.

Spațiul magazinului în formă de U îți făcea imposibilă întoarcerea până nu parcurgeai toate raioanele, iar pe de altă parte trebuia să fi fost „rău încorsetat”, sau într-o acută criză materială, ca să nu cumperi ceva cât de cât, pentru: părinți, vreo iubită sau soție, copil, nepoți, pentru vreo rudă apropiată, vreun șef sau coleg (merituos ori îndatoritor), sau pur și simplu pentru cineva drag ori care ar fi fost bine să știe că ne-am gândit la el – tocmai acolo în înfloritoarea Olandă.

Am făcut și eu, la fel ca ceilalți tovarăși de călătorie, mici cumpărături însă trebuie să vă mărturisesc că prețurile erau diferențiate, dar nu foarte accesibile.

Este de reținut că în acest spațiu, de cel puțin cinci ori suprafața atelierului, am stat tot de cinci ori mai mult, ca buget de timp.

Odată suvenirurile achiziționate am pășit spre ieșire unde, ca la mai toate gospodăriile rurale, în fața ușii se aflau… doi saboți. De data asta ei erau giganți și galbeni, așa că nu m-am putut abține, să nu-i încalț și mai ales să-mi fac o poză, împreună cu două tinere și drăguțe companioane.

După cum vă spuneam pe profesorul Bogdan Cristian Onete și pe Jan Hilgen, i-am cunoscut peste câțiva ani. Primul m-a îndemnat să împărtășesc întâmplarea studenților mei, cel puțin la o universitate de vară.

Acum mă gândesc că aș putea organiza chiar o universitate de vară în… Țările de Jos, iar într-o seară să povestesc studenților despre prietenii mei și de ce nu să facem un mic tur de Olandă, iar seara să revedem „Mondo Cane” sau „If It's Tuesday, This Must Be Belgium”.

Ar exista și posibilitatea să ascultăm puțină muzică veche: „More” în interpretarea lui Frank Sinatra și „If it’s Tuesday, this must be Belgium” a lui Donovan, interpretatăde J.P. Rags.

Cei din generația mea știu de ce, iar cei mai tineri găsesc piesele, ca și filmele, pe platformele online de videostreaming.

Bogdan Cristian Onete ar fi mândru de mine…