Terente și Didina se plimbă cu mașina,

La orice cotitură mănâncă o prăjitură,

La orice stop beau câte-un un sirop.

Vara anului 1939 se sfârșise, tatăl meu nu terminase bine armata dar era concentrat și trimis „să apere” podul de la Cernavodă; începea cel de-al doilea război mondial.

Nu am de gând să vă povestesc întregul periplu al „frontului” bătut de părintele meu - de la Cernavodă, prin București și Transilvania, cu trecerea Tisei, luptele din Budapesta si staționarea în munții Tatra.

Vă voi spune doar că la finalul razboiului ajuns în satul natal abia în sfârșitul altei veri, cea din 1945. A hotărât să își întemeieze o familie și să trăiască în pace. Urmările războiului - mai ales cele ale iernilor trecute peste el, bănuiesc – aveau să îl urmărească până în ultima zi a existenței sale.

Totuși verile erau momentele de care încerca să profite pentru încărcarea bateriilor (băile de soare, băi terapeutice și mai ales timp petrecut împreună cu noi).

Vara această toridă m-a dus cu gândul la una din primele lecții de logică și responsabilizare primită de la dumnealui. Să fi tot avut eu 4-5 ani. Era zi de sărbătoare sau de târg, părinții mei primeau vizita unor rude venite „la oraș”.

Fiind înainte de prânz mama „a pus” de dulceață sau șerbet care trebuia servite musai cu...apă rece. Apa din casa era de peste noapte, fratele meu nu era acasă și trebuia salvată onoarea familiei. Așa că tata mi-a încredințat un canceu de sticlă – pentru cei care nu cunosc termenul este vorba de o cană de sticlă, capacitate în jur de doi litri – și m-a rugat să merg la cișmeaua din colțul străzii pentru a aduce apa rece.

Afurisita de cișmea era vizavi de casa noastră și vreo cincizeci de metri mai spre capul priporului. Aveam de trecut strada (după ce mă asiguram de feluritele mașini ce circulau, când în sus și când în jos), să pășesc peste bordura trotuarului și fuguța-fuguța să umplu cănuța, după ce lăsasem apa să curgă un picuț pentru a se împrospăta.

Instructajul fusese făcut, fusesem dotat și primisem misiunea, rămăsese să mă întorc cu canceu plin și ușor transpirat, pentru a umple cele două pahare mari de apă - ce leneveau pe tava de alpaca, utilizată doar pentru musafiri.

Ies pe portița de la stradă, salut vecinul cismar ce își citea ziarul pe banca de la stradă, primesc salutul de răspuns și un zâmbet complice, mă asigur și îmbățoșez, trec strada, urc bordura și aud un sunet "poc” ori ”crac”, îmi simt brațul ușurat iar când privesc spre canceu îi mai zăresc în mâna-mi doar…coada, iar restul adunat într-un mușuroi de cioburi lângă bordură.

Nu știam de înfrângerile-n luptă, de căzutele examene, nici de rușinea străzii, deci nu am pierdut vremea. M-am asigurat și țuști spre casă. Vecinul mă oprește, îmi mângâie părul bălai și îmi întinde un alt canceu, frate cu cel căzut în lupta cu bordura. Înainte de a mă repune „în traseu” îmi explică că ar fi bine să ridic mâna cu canceul la urcatul pe bordură. Rețin, refac traseul, feresc bordura, zâmbesc victorios și fuguța la cișmea.

Ajung la cișmea ușor nădușit, dar înaintea mea un vecin umplea cea de-a doua căldare cu apă. Scăpasem de împrospătarea apei, ba mai mult mi s-a umplut canceul și am fost dirijat să traversez în siguranță.

Părea că mă îndreptam spre îndeplinirea cu succes a misiunii. Dar nu avea să fie așa. Mă relaxez, pun piciorul pe bordura trotuarului, îi văd pe tata și vecinul în fața casei – cu ochii la mine – zâmbesc victorios și nu ridic brațul cu canceul.

Din nou „poc” ori „crac”, simt o răcoare că mă cuprinde de la picioare înspre genunchi, din nou cioburile se grupează la bordură, iar eu înmărmuresc.

Din fața casei tata și vecinul cizmar îmi fac semn cu mâna, iar tata – precum un iluzionist – se apropie și îmi întinde cel de-al treilea canceu. Vecinul, domnul Olaru (așa se numea meșterul cizmar), cu ochelarii de vedere în mână și cu ziarul fluturând îmi face semn din nou – asemenea unui antrenor aflat în colțul ringului de box - să salt mâna cu canceul.

Repet traseul, la urcatul bordurii trotuarului nostru tata preia canceul ușor brumat, mă mângâie pe obrăjorii fierbinți (de emoție și bucurie) și pășește alături de mine țanțoș. Spărsesem 2-3 canceuri, dar învățasem lecția bordurii.

În timp ce parcurgeam victorioși cei 40-50 metri ce ne despărțeau de casa noastră, Priporul Moineștilor era urcat de un atelaj științifico fantastic, o căruță magazin (valoros echipament precursor a ceea ce astăzi se numește street food!) - ce comercializa siropuri (erau la alegere două feluri de siropuri de fructe!), sifon și înghețată - trasă de un cal tânăr și firav, ajutat de o ceată de copii ce sperau fiecare să se numere printre primii clienți odată ajunși la locul de campare.

Am primit câțiva lei de la tata și m-am alăturat alaiului de prichindei care s-au bucurat în acea zi de vară de dulcile arome.

Ceea ce mi-a rămas și azi în amintire sunt însă „lecțiile” primite de la tata (cea a încrederii, răbdării și aprecierii) și de la vecinul meu cizmarul (sfatul și previzionarea, camaraderie și buna vecinătate).

Nu știu câte canceuri am mai spart de atunci, nici dacă am restituit vreodată capitalul de încredere sau „oalele sparte”, cert este că odată cu trecerea anilor am fost o vreme „furnizorul oficial de apă” al familiei Olaru. Nici nu putea fi altfel căci eu sunt un veritabil Vărsător.

Așa erau verile mijlocului de secol XX în România. Pe măsură ce orașele se dezvoltau, comerțul stradal cu siropuri de fructe a căpătat amploare. Vânzătorii ambulanți și micile magazine din piețe vindeau siropuri atât din producție proprie, cât și de la alți producători locali.

Exista și o producție artizanală, mulți vânzători ambulanți produceau siropurile acasă, folosind rețete tradiționale transmise din generație în generație. Aceste siropuri erau apreciate pentru calitatea lor și pentru faptul că erau naturale, fără aditivi. Adesea siropurile erau servite diluate, cu apă rece sau sifon.

Douăzeci de ani mai târziu – de la întâmplarea istorisită – am întâlnit pe străzile orașelor mari, precum București, Cluj, Iași și Timișoara, vânzătorii ambulanți care purtau sticle sau recipiente cu siropuri de fructe și le ofereau trecătorilor.

O parte dintre aceștia aveau standuri improvizate sau cărucioare, strigând pentru a atrage atenția clienților și a se face remarcați.

Comerțul stradal cu siropuri de fructe în România a evoluat de la tradițiile rurale și târgurile medieval, la piețele moderne și comerțul online, reflectând schimbările economice și sociale ale fiecărei perioade.

Odată cu schimbările produse în organizarea comerțului românesc, siropurile se regăseau în zonele aglomerate, în rețeaua de cofetării și alimentație publică. Vânzarea lor a fost impulsionată de existența fabricilor de gheață și a evoluției tehnologiei de păstrare la rece a băuturilor și alimentelor.

După 1990, odată cu democrația, au venit dozatoarele, „colele” și sucurile la pet. Piața acestor băuturi s-a diversificat și este adesea acuzată că generează dependență ori boli metabolice.

Cu toate acestea au mai rămas o serie de producători, târguri și magazine on line, care și-au dat seama că siropurile au clienții lor, dar mai ales că pot fi și afaceri profitabile.