"Melc, melc, codobelc

Scoate coarne bourești,

Și te du la baltă,

Și bea apă caldă,

Și te du la Dunăre,

Și bea apă tulbure…”

La începuturile mele jurnalistice, eram cătană la Iași în trupele de grăniceri, am fost trimis la o întrunire a ziarului "Grănicerul” ce urma să se desfășoare la Drobeta - Turnu Severin.

Îmi aduc aminte că la coborârea pe peronul gării am fost luați în primire de o patrulă grănicerească; eram soldați străini de garnizoană, iar acolo ne aflam în zonă de frontieră.

Lucrările reuniunii s-au desfășurat în clădirea teatrului din centrul orașului. Era o clădire obosită, uzată și neîntreținută, care asemeni unei femei cu aceeași vârstă - (clădirea teatrului tocmai împlinea în acel an 1974 jumătate de secol, era abandonată, nu avea un dosar bun și avea deprinderi retrograde) - numai de oaspeți tineri nu-i ardea.

Totuși - probabil datorită importanței evenimentului - grănicerii severineni au încercat o împrospătarea a aspectului interior al sălii.

Știam mai nimic despre ceea ce astăzi se numește Palatul Culturii „Theodor Costescu” din Drobeta – Turnu Severin (atunci Teatrul din Turnu Severin); nu ni s-au oferit informații, iar posibilitățile de documentare erau limitate.

Ceea ce ni se anunța, de două ori pe zi, erau rezultatele excepționale de zădărnicire a încercărilor de trecere a frontierei de diverși cetățeni români.

Ascultând, zi după zi, aveam impresia că toată România are o singură preocupare: antrenarea pentru trecerea Dunării și perfecționarea metodelor de ajungere în Occident.

Este adevărat că în perioada regimului comunist mulți români au încercat să treacă clandestin Dunărea pentru a ajunge în Iugoslavia și apoi să își continue drumul spre țările din Europa de Vest.

Cele mai frecvente puncte de trecere clandestină a Dunării erau în zona de graniță dintre România și Iugoslavia, în special în regiuni unde fluviul era mai îngust sau mai ușor de traversat. Printre aceste locuri se numărau:

•      Zona Baziaș - aproape de granița tripartită dintre România, Iugoslavia și Ungaria; această zonă era unul dintre cele mai frecvente puncte de trecere datorită apropierii de graniță și a accesului relativ ușor la malurile fluviului.

•      Clisura Dunării (Cazanele Dunării) - între localitățile Orșova și Moldova Nouă; deși această zonă era foarte periculoasă din cauza curenților puternici și a stâncilor subacvatice, mulți români au ales această rută datorită terenului accidentat, care oferea mai multe ascunzători și șanse de a evita patrulele de grăniceri.

•      Zona Turnu Severin – de o parte și de cealaltă a orașului Drobeta - Turnu Severin; aceasta era o altă zonă intens folosită, datorită proximității cu orașul și a accesului relativ ușor la Dunăre.

Traversarea Dunării era extrem de periculoasă, atât din cauza condițiilor naturale (curenți puternici, stânci, ape reci), cât și din cauza riscului de a fi prins de grănicerii români, care patrulau intens aceste zone.

Mulți dintre cei care încercau să treacă fluviul riscau să fie împușcați, arestați sau chiar să își piardă viața înecați. Cu toate acestea, disperarea și dorința de libertate i-au determinat pe mulți să își asume aceste riscuri.

Realizați că nu aveam cum să aflu atunci că Palatul Culturii „Theodor Costescu” din Drobeta – Turnu Severin este un important centru cultural și istoric situat în acest oraș din sud-vestul României.

Palatul construit (după proiectul arhitectului Grigore Cerchez) între 1912 și 1924, a fost inaugurat oficial în anul 1926. Fondatorul Theodor Costescu - un profesor (directorul de atunci al licelui „Traian”) și senator român - de la care își și trage numele, a ajutat la strângerea de fonduri (donații publice și private) dar a și donat direct bani proveniți din vânzarea pământurilor și bunurilor proprii.

Inițial, palatul a fost conceput pentru a servi ca un centru educațional și cultural pentru comunitatea locală. Frumoasa clădire a fost și este un exemplu de arhitectură eclectică, combinând elemente de neoclasicism și art nouveau.

Structura impozantă se distinge prin detalii arhitecturale elegante și decoruri artistice.

Palatul Culturii „Theodor Costescu” - renovat (incomplet) în 2010 - găzduiește evenimente culturale, însă la inaugurare era cu adevărat impresionant: 3 săli suprapuse (biblioteca „I. G. Bibicescu”), restaurant, cinematograf (de 450 de locuri), alte 3 săli muzeu, salon de festivități, și teatru.

El este un loc popular pentru diverse spectacole artistice, concerte și festivaluri. De asemenea, este un centru pentru organizarea de conferințe, simpozioane și alte evenimente educaționale.

Considerat un monument istoric și de patrimoniu cultural național, jucând un rol semnificativ în viața culturală a orașului și a regiunii, Palatul Culturii „Teodor Costescu” este un simbol al culturii și educației în Drobeta – Turnu Severin, contribuind semnificativ la îmbogățirea vieții culturale a orașului și oferind un spațiu de expresie artistică și educațională pentru comunitatea locală.

În zonă se află ruinele mai multor cetăți și fortificații, cum ar fi Cetatea Trikule și ruinele podului construit de Apollodor din Damasc la Drobeta, care oferă o incursiune în istoria antică și medievală a regiunii.

Schimbând sistemul de referințe – prin aducerea în ecuație a barajului de la Porțile de Fier, a Clisurii Dunării și nu în ultimă instanță a Insulei Șimian – constatăm că Drobeta – Turnu Severin poate fi considerate o poartă de intrare în Clisura Dunării, de care este strâns legată prin geografie, istorie, economie și cultură, fiecare contribuind la dezvoltarea și promovarea celeilalte.

Clisura Dunării sau Defileul Dunării (în sârbă Banatska Klisura, cu alfabetul chirilic: Банатска Клисура) este o regiune geografică situată de-a lungul malului nordic al Dunării, în sudul Banatului.

Regiunea, care se află pe teritoriile județelor Caraș-Severin și Mehedinți, este limitată de râul Nera la nord-vest și de Cazanele Dunării la est.

Spectaculoasă din punct de vedere geografic, zona este, de asemenea, foarte importantă din punct de vedere al biodiversității, pe cuprinsul ei aflându-se un număr important de rezervații naturale, înglobate în prezent în Parcul Natural Porțile de Fier.

Despre Parcul Natural Porțile de Fier trebuie să știm că este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a V-a IUCN (parc natural), situat pe teritoriile administrative ale județelor Caraș-Severin și Mehedinți, situat, în cea mai mare parte a sa, în regiunea geografică cunoscută sub numele de Defileul Dunării sau Clisura Dunării.

După cum se știe, Clisura Dunării este denumirea românească pentru sectorul de defileu al fluviului Dunărea, situat între localitățile Baziaș și Orșova.

Această zonă, cunoscută și sub numele de Cazanele Dunării, se află la granița dintre România și Serbia și reprezintă una dintre cele mai spectaculoase și pitorești porțiuni ale fluviului.

Principalele caracteristici ale Clisurii Dunării merită descoperite la fața locului, după ce am trecut pe la Centrul de Vizitare al Parcului Natural Porțile de Fier aflat în Municipiul Orșova.

Orșova este un oraș cu o istorie îndelungată și complexă, situat în județul Mehedinți, pe malul Dunării, la confluența acesteia cu râul Cerna.

Povestea localității Orșova include perioade de dezvoltare, conflicte și transformări, influențate de diversele civilizații care au ocupat și modelat această regiune.

Zona Orșovei a fost locuită încă din perioada dacică, fiind parte din regatul Daciei. După cucerirea Daciei de către romani, Orșova a devenit un important punct strategic. Romanii au construit aici castrul Dierna, care făcea parte din sistemul de apărare de pe limesul Dunării.

În perioada medievală, Orșova a fost un important punct de trecere și comerț pe Dunăre.

Orașul a fost menționat în documente istorice sub diverse denumiri, inclusiv Ursova.

A fost sub influența și controlul diferitelor puteri, inclusiv Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.

Orșova a suferit numeroase distrugeri și reconstrucții din cauza conflictelor din zonă. Astfel în urma războaielor ruso-turce și a tratatelor de pace, Orșova a devenit parte a Imperiului Habsburgic, iar apoi a Austro-Ungariei.

În această perioadă, orașul a cunoscut o dezvoltare semnificativă, beneficiind de investiții în infrastructură și comerț.

După Primul Război Mondial, Orșova a devenit parte a României, conform Tratatului de la Trianon din 1920.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul a fost din nou un punct strategic important și a suferit pagube.

Un eveniment major în istoria recentă a Orșovei a fost construcția barajului Porțile de Fier I (1964-1972), un proiect hidroenergetic realizat de România și Iugoslavia.

Pentru a permite construirea barajului și a lacului de acumulare, orașul Orșova veche a fost în mare parte inundat, iar locuitorii au fost mutați în noua Orșova, construită pe o altă locație în apropiere.

După 1989, Orșova a început să se dezvolte și ca destinație turistică, datorită poziției sale pitorești pe malul Dunării și a apropierii de atracțiile naturale și istorice din zonă, cum ar fi Clisura Dunării și Parcul Natural Porțile de Fier.

Orșova continuă să fie un loc de confluență între istorie, natură și cultură, atrăgând vizitatori dornici să exploreze frumusețile și povestea acestui oraș dunărean.

Un obiectiv turistic pe care nu trebuie să-l ratăm este Mănăstirea Sfânta Ana din Orșova - ctitoria și gropnița lui Pamfil Șeicaru. Pamfil Șeicaru a fost jurnalist, eseist, memorialist, prozator, director al ziarului „Curentul”.

Considerat cel mai mare gazetar român dintre cele două războaie mondiale, Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău, România – d. 21 octombrie 1980, Dachau, Germania) a fost și este probabil cea mai puțin mediatizată personalitate a perioadei interbelice în cultura românească.

A fost acuzat de dușmani că a fost șantajist, gangster de presă, fascist și chiar colaborator al Securității.

Viața uimitoare a lui Pamfil Șeicaru poate fi oricând subiect de roman. Decorat de regele Ferdinand, condamnat la moarte de comuniști, a fost directorul ziarului „Curentul”, considerat cel mai acid cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Șeicaru a făcut studii juridice, obținând licența în drept. A luat parte la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind decorat de regele Ferdinand I cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler - pentru curajul dovedit în luptele de la Cerna-Jiu, iar din partea generalului Berthlot a primit ordinul „La Croix de Guerre”.

A fost și deputat în Parlamentul României în anii 1928, 1931 și 1933.

În 1928 înființează ziarul Curentul, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară - în 1944.

În legătură cu Palatul Curentul din București s-a născut legenda că fiecare etaj al clădirii a fost construit în urma unui mare șantaj. De unde și expresia "șantajul și etajul”.

După venirea comuniștilor la putere, este condamnat la moarte; din fericire, el era deja în Spania. Stabilit la Palma de Mallorca (până în 1953), se mută mai târziu la Madrid - împreună cu soția sa, Constanța - colaborând la cotidianul „El Alcazar” și fondând publicația „Liberty and Justice”, în care s-a străduit să combată tratamentul ingrat rezervat României.

Trăiește modest la periferia Madridului, până în 1974. Singurul lor copil, Ana-Viorela, căsătorită Vergne, stabilită la Paris, îl ajută cum poate.

La 21 octombrie 1980 Pamfil Șeicaru moare la München (Germania). După mai bine de 10 ani - la 17 februarie 1991 - rămășițele sale pământești au fost aduse în țară și înhumate, temporar, la cimitirul „Sfânta Vineri” din București (alături de părinți), iar la 20 octombrie 2005 a fost reînhumat, pentru totdeauna, în pridvorul Mânăstirii „Sfânta Ana”, ctitorită de el la Orșova.

Mănăstirea cu hramul „Adormirea Sfintei Ana” de pe Dealul Moșului, Orșova, a fost ridicată între 1936 – 1939, de Pamfil Șeicaru în semn de mulțumire că acolo a scăpat cu viață după ce fusese îngropat de viu, împreună cu un camarad, în urma unei explozii de obuz, în timpul Primului Război Mondial. Mănăstirea s-a dorit și un prinos de recunoștință adusă camarazilor ce au sfințit locul acela cu sângele lor, dar și în memoria tuturor eroilor care s-au jertfit pentru România Mare. Pamfil Șeicaru a donat așezământul Patriarhiei Române din București, printr-un act notarial redactat la München în 24 martie 1975.

Așezământul monahal a avut o vreme destinații laice (clădirile fiind utilizate ca tabără pentru copii, iar apoi ca hotel restaurant). Complexul monahal inițial a fost alcătuit dintr-o biserică de lemn, ce avea elemente de stil tradițional românesc și chilii amplasate pe ambele părți în formă de U.

În ultimul deceniu a mai fost construită clopotnița cu un altar de vară și un fost bloc de alimentație publică în care, momentan, funcționează Muzeul memorial Pamfil Șeicaru, biblioteca, trapeza și un atelier de croitorie.

Centrul de Vizitare al Parcului Natural Porțile de Fier din Municipiul Orșova ne va oferi posibilitatea să înțelegem de ce aria parcului este renumită pentru peisajele sale dramatice - cu stânci abrupte și ape adânci - Dunărea croindu-și aici drumul prin Munții Carpați, iar din această confruntare formându-se acest defileu spectaculos.

Cazanele Dunării includ sectoarele numite Cazanele Mari și Cazanele Mici, unde fluviul se îngustează considerabil și curge printre pereți de stâncă înalți. Este una dintre cele mai pitorești părți ale Dunării.

Această spectaculoasă arie protejată găzduiește o mare diversitate de specii de plante și animale, precum și importante situri istorice.

Întreaga zonă este populară pentru activități de recreere și turism, cum ar fi drumețiile, excursiile cu barca și explorarea peșterilor.

Ponicova și Veterani sunt doar două dintre numeroasele peșteri care pot fi explorate în zonă, fiecare cu specificul și frumusețea sa.

Vom întâlni de asemenea numeroase trasee de drumeție și ciclism, care traversează Clisura Dunării, oferind turiștilor ocazia de a explora natura și de a se bucura de aerul curat și priveliștile spectaculoase.

Dunărea și afluenții săi oferă condiții excelente pentru pescuit, iar iubitorii de sporturi nautice pot practica caiac-canoe și alte activități acvatice.

Nu în ultimul rând trebuie știut că una dintre atracțiile notabile este Statuia lui Decebal, cea mai mare sculptură în piatră din Europa, situată pe malul românesc al Dunării.

Pentru iubitorii turismului cultural amintesc  de existența muzeelor locale (Muzeul Etnografic „Doina și Teodor Grigore” din Eșelnița , Centrul de Cercetare al Țestoaselor Hermann) și prezența punctelor de informare turistică, toate oferind o perspectivă asupra vieții locale de-a lungul timpului, prin intermediul dovezilor istorice, a celor culturale și nu în ultimă instanță a tradițiilor Clisurii Dunării.

O altă atracție a zonei o reprezintă gastronomia. Bucătăria locală oferă turiștilor o varietate de preparate tradiționale, inclusiv pește proaspăt din Dunăre și specialități locale preparate după rețete vechi, care vă așteaptă să le savurați.

Cele enumerate sunt completate de diverse evenimente culturale și festivaluri ce au loc în zonă, oferind turiștilor ocazia de a experimenta tradițiile locale și de a se bucura de muzică, dansuri și alte manifestări artistice.

După cum constatați, Clisura Dunării combină frumusețea naturală cu bogăția culturală și istorică, oferind o gamă variată de activități și experiențe pentru turiști de toate vârstele și interesele.

Acestora li se adaugă mirosurile și strălucirile de soare cu influența mediteraneene, însoțite de flori și fructe dintre cele mai neașteptate.

Mai mult zona este diferită de la un anotimp la altul și are o aură romantică cum numai zonele cu atingeri și mângâieri de apă pot avea.

Clisura Dunării vă așteaptă să vă minuneze și să vă ofere darurile ei.

Credeți-mă, pe cuvânt de…Vărsător!

Foto: Ovidiu Oprea, Puiu Nistoreanu și alte surse

Citiți și: Capela Sturdza din Baden-Baden, o bijuterie ortodoxă