În prima mea călătorie portugheză am avut onoarea să fiu însoțit de o contesa portugheză scăpătata, care vorbea cinci limbi străine printre care și franceza, și de o doamnă profesor în  Viana do Castelo.

Eram participant la cea de-a cincea reuniune a EuroGites (sau European Federation of Rural Tourism – actualmente rebranduită în RURALTOUR) și am format o echipa vesela și unită până la seara de fado. Atunci din grabă și ignoranță am confundat fado cu...flamenco.

Numai politețea celor două doamne a făcut să nu primesc o lecție de cultură atunci ci abia după recitalul oferit de câteva trupe de fado.

Pentru cei nefamiliarizați cu cele două genuri de muzica îmi permit o scurtă prezentare.

Fado este precum o muzică a dorului spus în șoaptă. Fado este genul muzical tradițional portughez care vorbește despre saudade - dor, pierdere, iubire imposibilă, destin, timp care trece. Nu e doar trist; e resemnat, lucid și profund uman.

Iată câteva repere care îl definesc:

Vocea – intensă, directă, fără artificii. Nu impresionează tehnic, ci emoțional.

Chitara portugheză – sunet metalic, tremurat, care „plânge” între versuri.

Temele – dragoste, mare, plecare, viață grea, destin (fado vine din latinescul fatum= soartă).

Starea – nu cere aplauze explozive; cere liniște. Se ascultă cu respirația ținută.

Atitudinea – nu luptă cu destinul, îl acceptă și îl cântă.

Dacă ar fi o propoziție: Fado e momentul în care nu mai ai ce face, așa că simți.

Pe de altă parte Flamenco e aproape opusul Fado-ului. Dacă fado e dorul acceptat, flamenco e durerea care nu tace.

Flamenco este o artă a intensității - muzică, voce, dans și ritm care exprimă pasiune, revoltă, orgoliu, iubire arsă pe foc mare. Nu se resemnează, ci arde.

Ce îl definește:

Cante (vocea) – aspră, ruptă, aproape strigată. Frumusețea vine din imperfecțiune.

Compás (ritmul) – foarte strict, bătut din palme (palmas), din picioare, din corp.

Dansul – tensiune, forță, control. Nu seduce, domină.

Temele – iubire intensă, moarte, libertate, marginalitate, identitate.

Origini – Andaluzia, cu influențe rome (gitanos), arabe, evreiești și spaniole.

Dacă fado spune: „Asta e soarta mea.”

Flamenco spune: „Nu accept nimic fără să strig.”

Sau, ca stare:

Fado – se ascultă stând jos, în tăcere.

Flamenco – se simte în stomac, te ține drept.

*

La mai bine de zece ani am aflat mai multe despre fado, cu prilejul unei noi aventuri portugheze pe un itinerar ce a inclus Lisabona, Peniche, Coimbra și Aveiro.

La Coimbra totul se centrează pe Universitatea din Coimbra care este una dintre cele mai vechi din Europa. Nu e doar de vizitat, ci de simțit: curți tăcute, săli de lectură care par din alt secol (Biblioteca Joanina e magie pură), iar studenți în mantii negre dau orașului un aer atemporal.

Seara de la Coimbra a culminat cu un fabulos recital de fado susținut de un grup de studenți de la Universitatea din Coimbra și o doamnă profesor de la Lisabona. Cu această ocazie am constatat că Fado de Lisabona – mai visceral, legat de viața populară, iar Fado de Coimbra – mai sobru, academic, nocturn, cântat ca o confesiune.

De această dată – explicat cu răbdare și pasiune de doamna profesor – am constatat diferențele clare dintre cele două curente majore ale fadolui. Iată câteva repere: Se cântă de obicei cu voce și chitară portugheză (în formă de pară) pluș chitară clasică. Tonul este nostalgic, uneori dureros, alteori resemnat.

Fado din Coimbra este o ramură distinctă a fado-ului, cu identitate proprie — nu e doar „fado cântat în alt oraș”. Diferențele vin din context, stil și rol cultural:

Contextul este dat de faptul bine cunoscut - Coimbra este oraș universitar, iar fado-ul de aici s-a dezvoltat în jurul studenților Universității din Coimbra. Era cântat noaptea, pe străzi, sub ferestre, ca serenadă.

Cine cântă? De regulă bărbați, studenți sau foști studenți. Îmbrăcați tradițional, cu pelerină neagră (capa académica).

Stilul este mai sobru, solemn, auster. Mai puțin despre viața de cartier, mai mult despre: dor, timp, studenție, oraș, idealuri.

Reguli nescrise. Se cântă în liniște absolută. Publicul nu aplaudă imediat; uneori bate discret din degete. E perceput aproape ca un ritual.

De ce e important? Pentru că reprezintă o tradiție universitară unică, diferită de fado-ul urban din Lisabona. De aceea se spune: „Există fado din Lisabona și fado din Coimbra.”

l

Fado-ul din Lisabona e cântat de femei și bărbați, mai „popular”.

Iată diferențele esențiale dintre fado din Lisabona și fado din Coimbra, puse clar, față în față:

Fado din Lisabona vs. Fado din Coimbra.

Origine: Fado din Lisabona - Cartierelor populare din Lisabona; Fado din Coimbra - Mediul universitar din Coimbra.

Interpreți: Lisabona - Femei și bărbați; Coimbra - Aproape exclusiv bărbați.

Ținută:           Fără costum fix                              Pelerină neagră studențească (capa)

Momentul:   În taverne, case de fado                     Noaptea, pe stradă, serenade

Tematică:     Dragoste, viață, fatalitate, cartier    Dor, timp, studenție, idealuri

Stil:          Mai liber, pasional, dramatic      Sobru, solemn, auster

Public:          Reacții spontane, aplauze      Liniște totală, reacții discrete

Structură:    Mai variată                                 Mai fixă, aproape „academică”

Rol cultural: Muzică populară urbană                     Tradiție ritualică universitară

Pe scurt:

Lisabona = vocea străzii, emoție directă, viață trăită.

Coimbra = vocea studenției, introspecție, ceremonie.

Mulți portughezi spun că: „Fado din Lisabona se simte cu inima, fado din Coimbra se ascultă cu sufletul.”

Cea mai cunoscută voce de fado modern a fost Amália Rebordão Rodrigues (n. 23 iulie 1920, Freguesia da Pena⁠(d), Lisabona, Portugalia – d. 6 octombrie 1999, Lisabona, Portugalia) cunoscută cu numele de scenă Amália Rodrigues, legendă absolute - considerată "regina muzicii fado”.

Despre cântecul care i-a marcat viața, destinul și cariera Amália Rodrigues a afirmat:

„Fado nu este făcut pentru a fi cântat. Fado se întâmplă pur și simplu. Îl asculți, nu îl înțelegi și nu îl poți explica”.

Artista a fost prezentă și in Romania, cântând la Brașov pe scena Festivalului Cerbul de aur, în anul 1968. 

A revenit apoi un an mai târziu la București și apoi în 1976.

Amália Rodrigues avea să devină o sursă de inspirație importantă și pentru alți interpreți care au abordat muzica fado, cum ar fi Madredeus, Dulce Pontes sau Mariza.

Fadoul este interpretat cu succes în present de către cântărețele: Mariza, Ana Moura, Carminho.

Mariza, actuala Regină a fado-ului, revine pe scena Sălii Palatului într-un concert-eveniment, care promite să fie o celebrare a feminității, a melancoliei și a forței lăuntrice. Pe 23 februarie 2026, ora 20.00, publicul român va avea din nou privilegiul de a trăi intensitatea unui spectacol în care muzica portugheză devine o formă de artă totală — sinceră, vibrantă, fără margini!

Fado – ul este inclus de UNESCO în patrimoniul cultural imaterial.