Bunica mea maternă - Dumnezeu să o odihnească în liniște și pace! - s-a numit Anița. Era de o bunătate și un calm deosebit, mereu avea o vorbă bună de împărtășit și iute se oferea să ajute – pe măsura puterilor sale – pe oricine se afla la necaz.

În concepția ei, oamenii erau cumsecade, copiii cuminți, iar cei ce beau un pahar peste masură sigur aveau ei vreun necaz.

Nu îmi aduc aminte să o fi văzut mânioasă ori certându-se cu cineva; asta poate și pentru că era dintr-o zonă muntoasă, iar străbunicul își agonisea cele necesare din cumpărarea, pisarea și comercializarea sării aduse tocmai de la Târgul Ocnei.

Tocmai de aceea am fost mirat foarte când într-o dimineață am văzut-o secretoasă și îngândurată. Venise să își ridice pensia, iar oficianta o înștiințase că nu mai poate semna „punând degetul”, drept urmare nu poate primi pensia.

Deși ne aflam în anul 1964, la mai bine de o sută de ani de la promulgarea Legii Instrucțiunii Publice, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1864) - atunci când se hotărâse ca urmarea ciclului primar de școală (cele 4 clase) să devină obligatorie - bunicuța și ca dânsa încă destui alții încă nu știau carte, erau analfabeți.

Destoinică cum era, bunica mi-a cerut să îi ofer câteva coli de hârtie, tocul cu peniță și călimara cu cerneală. Apoi m-a rugat să îi scriu pe fiecare pagină de hârtie numele si prenumele, clar și nici prea mare, nici prea mic; deh, spațiul din borderoul de la poștă nu era prea generos.

Am caligrafiat cele solicitate și m-am străduit, ca la un test, să fie clar și frumos. Terminând această activitate, bunica a prins a mă examina: de ce primul semn/literă din fiecare grupă e mai mare, de ce celelalte sunt mai mici, ce este viermișorul de sub al patrulea semn din a doua grupă și alte curiozități care au lămurit-o că pentru fiecare sunet există o literă și așa se formează... iscălitura.

Apoi am început să facem exerciții de scriere, după metoda bunei mele învățătoare, ajutând-o să „poarte” mâna când ușor în sus, când apăsat în jos. Am mai instruit-o să scuture cu atenție penița și să fie relaxată căci nimeni nu o va nota pentru caligrafie, ci va constata ca numele corespunde cu semnătura.

Bunica s-a dovedit silitoare și, după vreo două ore, am plecat spre oficiul poștal unde și-a dat examenul, a primit pensia legal (pe bune), iar mai apoi a ieșit ca și cum ar fi primit cel puțin un premiu al Academiei, dacă nu chiar coșcogeamite Premiul Nobel pentru ceva scriere.

Victoria îi fusese mare, onoarea salvată și până la sfârșitul vieții sale a putut să își primească pensia nestingherită. Așa am recuperat eu onoarea bunicii și am pus umărul la aplicarea Legii Instrucțiunii Publice.

Legea lui Cuza

Este evident că adoptarea "Legii Instrucțiunii Publice din 1864” de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a marcat un moment istoric în dezvoltarea educației românești; Legea instituind obligativitatea învățământului primar de patru clase și adresându-se unei societăți predominant rurale și analfabete.

În acest context, rolul abecedarelor și al manualelor didactice devenea esențial. După adoptarea Legii Instrucțiunii Publice, sistemul educațional românesc s-a confruntat cu numeroase provocări dintre care amintesc numai: lipsa infrastructurii școlare și a cadrelor didactice calificate, rate ridicate de analfabetism - în special în mediul rural, necesitatea unor materiale didactice accesibile și eficiente, adaptate realităților socio-culturale ale vremii.

Printre cei care au contribuit decisiv la alfabetizarea generațiilor următoare s-a numărat Ion Creangă, cunoscut nu doar ca un scriitor de geniu, ci și ca pedagog și autor de manuale. Deși în rare cazuri ne amintim de Ion Creangă învățătorul și pedagogul, acesta a fost o figură centrală în procesul de alfabetizare din România, iar „Metoda nouă de scriere și cetire” reprezintă una dintre contribuțiile sale remarcabile la dezvoltarea educației.

Rolul său ca autor de manuale nu poate fi separat de viziunea sa pedagogică și de angajamentul său pentru educația generațiilor viitoare. În contextul Legii Instrucțiunii Publice din 1864, abecedarul său a fost mai mult decât un simplu manual – a fost un instrument al progresului, al emancipării și al formării identității culturale românești.

Pedagogul Creangă

În 1864, tânărul Ion Creangă, pe atunci diacon înscris la Școala preparandală de la Trei Ierarhi din Iași - unde era profesor și director Titu Maiorescu - a fost numit prin decret domnesc institutor provizoriu la clasa I a școlii primare de la Trei Ierarhi. Începea astfel o lungă carieră în care scriitorul a slujit cu pasiune în învățământ (chiar și pe timpul destituirii sale vremelnice, între 1872 și 1874), până la agravarea bolii sale, spre sfârșitul vieții.

„Metodă nouă de scriere și cetire” pentru uzul clasei I primară, cunoscută și ca Abecedarul lui Creangă, a fost o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. Apărută la Iași, în 1868, ea a avut 23 de ediții succesive până în 1893.

În epocă și ulterior până în perioada interbelică, sistemul a permis existența unor manuale paralele, drept care abecedarul respectiv a circulat concomitent cu alte manuale de acest tip.

După Unirea din 1859, una din problemele dificile cu care se confruntau autoritățile școlare din Principate a fost uniformizarea manualelor, modernizarea conținutului lor și generalizarea alfabetului latin în redactarea acestora.

În vederea soluționării ei, legea instrucțiunii prevedea ca noul minister unificat să organizeze concursuri pentru elaborarea cărților școlare.

Abecedarul

Un astfel de concurs a fost organizat în 1865, având ca scop și realizarea unui „Abecedariu”, alături de alte manuale destinate învățământului elementar.

Această carte de căpătâi a școlii românești era un abecedar practic ce elimina învățământul lancasterian (bazat pe ajutorul elevilor mai avansați, folosiți ca monitori), propunând scrierea directă. Abecedarul lui Creangă avea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice.

În „Viața și opera lui Ion Creangă”, George Călinescu, prezenta cuprinsul acestei cărți de căpătâi: în prima parte erau 23 de „lecțiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învățării literelor mici ale alfabetului latin al limbii române, iar lecțiile 11-23 se refereau la „grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor și pronunțare”.

Partea a doua cuprindea, la prima ediție a abecedarului, 18 lecții în cadrul cărora erau învățate alte grupuri de litere cu probleme ortografice și ortoepice, primele noțiuni de gramatică și semnele de punctuație.

Partea a treia conținea istorioare, fabule, poezii și proverbe. Se regăseau texte cu rol moralizator, subiecte din literatura populară, altele care descriau fenomene meteorologice și unele texte istorice.

În primul abecedar apar și trei poezii scrise de Creangă, care înseamnă, de fapt, debutul literar al acestuia („Nu lucrezi, n-ai ce mânca!”, „Ia, clopoțețul sună”, „Păsărică în timpul iernii”). Încurajat de succesul abecedarului. Creangă redactează, tot în colaborare, și alte lucrări didactice: „Învățătorul copiilor”, în care Creangă tipărește trei povestiri („Prostia omenească”, „Inul și cămeșa”, „Acul și barosul”), „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia județului lași”.

Dacă despre Creangă și strădania lui am aflat câte ceva, analfabetismul (care continuă să existe!) e o altă poveste...

Analfabetismul global

Dar ce se știe azi despre analfabetism? Teoretic, analfabetismul reprezintă incapacitatea unei persoane de a citi și a scrie într-o limbă recunoscută oficial. Este un fenomen global care afectează dezvoltarea economică, socială și culturală.

Educația este un drept fundamental al omului, iar reducerea analfabetismului este unul dintre Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Conform datelor UNESCO, în 2023, aproximativ 770 de milioane de adulți din întreaga lume sunt analfabeți. Dintre aceștia: 63% sunt femei. Africa Subsahariană și Asia de Sud și Sud-Est au cele mai mari rate de analfabetism.

Țările cele mai afectate includ Niger, Ciad, Sudanul de Sud și Afghanistan.

Factori care contribuie la analfabetism sunt: accesul limitat la educație în zonele rurale sau afectate de conflicte, discriminarea de gen și sărăcia extremă, lipsa de investiții în sistemele educaționale naționale.

Situația analfabetismului în Europa pare a fi mai roz. Europa are o rată relativ scăzută de analfabetism, dar există diferențe notabile între țările din Vest și cele din Est.

Conform Eurostat, rata de analfabetism funcțional între adulți în Europa este de aproximativ 13%. Țările nordice, precum Finlanda și Norvegia, au rate aproape de 0% datorită investițiilor semnificative în educație.

Țările din Europa de Est și Sud-Est, precum Bulgaria, Serbia sau Albania, au rate mai mari, de peste 5%. Un fenomen relevant este analfabetismul funcțional, care se referă la persoane care pot citi sau scrie, dar nu pot înțelege și utiliza informația în mod eficient.

În România, conform datelor INS și UNESCO, aproximativ 1% din populația adultă a României este analfabetă (incapabilă de a citi și a scrie). Analfabetismul funcțional este mult mai răspândit, afectând peste 40% dintre elevii români, conform testelor PISA.

Dintre factori care contribuie la analfabetismul în țara noastră cei mai evidenți par a fi: sărăcia - multe familii din zonele rurale nu pot susține financiar educația copiilor; infrastructura educațională precară - școli subdotate, lipsa profesorilor calificați, abandonul școlar - aproximativ 15% dintre elevi părăsesc școala înainte de finalizarea educației obligatorii. Discriminarea - copiii din comunitățile rome sunt adesea marginalizați și au acces limitat la educație de calitate.

Ce ar trebuie să întreprindă aleșii și membrii executivului? În primul rând să dispună și să aplice măsuri de reducere a analfabetismului. În pas cu timpul implicarea noilor tehnologii și a Inteligenței artificiale.

Eradicarea analfabetismului

Interogând chatgpt-ul am primit urmatorul raspuns: Eradicarea analfabetismului în anul 2025 presupune un efort coordonat din partea guvernelor, organizațiilor non-guvernamentale, comunităților locale și altor actori relevanți.

Iată câteva măsuri esențiale care pot fi întreprinse: Accesibilizarea Educației. Crearea de centre educaționale gratuite: mai ales în comunitățile marginalizate, ar trebui deschise centre care oferă cursuri de alfabetizare de bază. Digitalizarea educației: implementarea platformelor online accesibile pentru a ajunge la cei care nu pot participa fizic. Distribuirea de resurse gratuite: manuale, ghiduri și alte materiale educaționale ar trebui distribuite gratuit.

Programe țintite pentru adulți. Cursuri de alfabetizare pentru adulți: mulți adulți sunt analfabeți funcționali; programele adaptate pentru această categorie ar trebui să fie prioritare. Integrarea alfabetizării cu abilități practice: programele care includ învățarea cititului și scrisului alături de abilități utile (de ex., utilizarea bancomatelor, completarea documentelor) pot motiva participanții.

Educație comunitară. Parteneriat cu liderii locali: liderii din comunități pot fi implicați pentru a încuraja participarea localnicilor. Campanii de conștientizare: lansarea unor campanii mediatice pentru a sublinia importanța educației și alfabetizării.

Instruirea profesorilor

Programe de formare pentru educatori: profesorii care predau cursuri de alfabetizare trebuie să fie bine instruiți și motivați. Motivarea cadrelor didactice: crearea unui sistem de recompense pentru educatori care obțin rezultate în comunitățile dezavantajate.

Tehnologie pentru alfabetizare: aplicații mobile și software educaționale. Dezvoltarea de aplicații gratuite pentru a învăța alfabetizarea în mod interactiv. Utilizarea televiziunii și radioului: programe educaționale difuzate pentru cei fără acces la internet.

Politici publice și finanțare: creșterea bugetului pentru educație; asigurarea unei finanțări adecvate pentru inițiativele de alfabetizare. Obligații legale privind școlarizarea: adoptarea unor legi care să asigure că toți copiii frecventează școala.

Monitorizare și evaluare. Colectarea datelor: monitorizarea progreselor prin studii și sondaje. Adaptarea programelor: ajustarea intervențiilor pe baza rezultatelor.

Acțiunile de mai sus, combinate cu o colaborare internațională și locală, ar putea duce la o reducere semnificativă a analfabetismului și la deschiderea de noi oportunități pentru milioane de oameni.

În mod logic toate acestea sunt cunoscute și de noi cei care suntem preocupați de astfel de subiecte, chiar și de cei aleși ori „unși” în executive, ba și de către cei implicați în ONG-urile care susțin că ne doresc pe toți mai buni și mai pregătiți pentru viitor.

Secolul este deja XXI și ne întrebăm cu emoție: vor fi în stare nepoții noștri să „ne recupereze”?