Discursul lui Nichifor Crainic la primirea în Academia Română, în urmă cu 80 de ani

GÂNDIREA

Anul XX, Nr. 6, Iunie 1941

ELOGIUL LUI OCTAVIAN GOGA

— FRAGMENT —

DE NICHIFOR CRAINIC

La vârsta când copilăria se îngâna cu tinerețea pe băncile Seminarului Central din București, dascălul nostru de Română a intrat în clasă cu întâia carte de Poezii a unui nou cântăreț ardelean. Numele lui ne-a sunat! cam ciudat în auz, fiindcă Octavian aducea o rezonanță împărătească de mare veac latin, iar Goga e un cuvânt de spaimă pentru copiii din Țara veche. Dascălul nostru, luminat ca de o rară descoperire, a deschis cartea și ne-a cetit: Rugăciune, Plugarii, Noi, Oltul… Clasa și-a oprit răsuflarea. Eram seminariști, iar poetul acesta nou își începea cântarea cu o prosternare în fața lui Dumnezeu; eram băeți dela țară, iar el își mărturisea toată nădejdea în muncitorii ogoarelor, în clăcașii urziți din lacrimi și1 sudoare. Limba lui nu semăna cu a poeților, pe cari îi cunoșteam pe-atunci, fiindcă el vorbea ca din ceasloave și cazanii. Pe urmă, două lucruri ne pridideau simțirea: lacrimile pătimirii de dincolo de Munte și revolta împotriva strâmbătății milenare.

Poetul acesta îți otrăvea sufletul cu amara frumusețe a versurilor lui. Părea că nu vorbește din el; părea că-și toarce strofele din însuș caierul de taină al ființei noastre românești. Curând după aceea, numele noului cântăreț ardelean, Octavian Goga, ajungea chimvalul de aur al luptei, pe care a dus-o generația mea.

Mă gândesc la anii dintre 1900 și 1918. Poate niciodată țara n’a avut un tineret mai pregătit sufletește pentru a doua zi. Învățământul era împănat cu cărturarii băjenari de dincolo de Carpați. Aproape fiecare școală își avea dascălul ei ardelean. Mucenicii și eroii Transilvaniei, dela Horia până la ultimul gazetar osândit la temniță în Seghedin, ne erau așa de cunoscuți de parcă i-am fi văzut cu ochii. George Coșbuc trăia printre noi; St. O. Iosif de asemenea. E timpul S ămănătorului dela București și al Luceafărului dela Sibiu. Pe deasupra tuturor, ca un arhanghel al mâniei viforoase, se ridica statura morală a lui Nicolae Iorga. Străbătuse Basarabia, străbătuse Bucovina, străbătuse Maramureșul și Ardealul întreg și ni le înfățișase în cărți ca niște fresci zugrăvite în umbra durerii și în luciul nădejdii. Alții răscoliseră Pindul și Ti- mocul. Din roata pământului românesc de pretutindeni și din istoria fărâmițată în țăndări, se aduna în sufletele noastre povestea unui neam în zuruit de lanțuri. La Universitate și la Academie, în fruntea Ligii Culturale, Nicolae Iorga devenise glasul de prooroc al descătușării. O conștiință panromânească stăpânea cu imperiul ei sufletul tinerimii și-i încleșta pumnii în revolta și nerăbdarea faptei ce trebuia să vină ca o descărcare de tunet și trăsnet.

In această atmosferă de incandescență și de tensiune s-a ivit Octavian Goga.

L-am văzut întâia oară la o șezătoare literară în vechea Universitate din București. Studențimea de-atunci găsea răspas și pentru asemenea lucruri înalte. Cobora de la Sibiu să ne citească povestea lui Radu Roată care pleacă în lume cu jelania satului la împăratul străin ! Apariția poetului printre noi a fost un delir. Nu ne interesa ce ne va spune, fiindcă toate poesiile i le știam pe dinafară. Eram fericiți că-1 vedem. În figura lui de tânăr cu trupul puțintel, de înfățișare blondă și aristocrată, că parcă nu s’ar fi tras dela țară, „cu ochii verzi ca leușteanul", purtând o pălărie țuguiată de vânător tirolez și un pardesiu pestriț, altfel decât pela noi, am avut fiorul sguduitor al Ardealului. Sosea din ‘țara unde „plâng doinele și râde hora". Avea un trecut de lupte crâncene, dela cuget la cuget, cu zile negre de temniță și triumfuri răsunătoare. Era cel care vine din tragica încăierare ce durează de o mie de ani. Simpla lui prezență încrâncena inimile tinere de regretul că nu suntem și noi ardeleni, să luptăm și să suferim ca dânsul.

Curând după aceea, St. O. Iosif. amintindu-și de obârșia comună, își suspina, în oda pe care i-a închinat-o, părerea de rău că n a rămas acasă, în Ardeal, să guste împreună cu Goga

Ce dulce-i pâinea temniței maghiare!

Pentru generația mea, poesia lui Octavian Goga n’a fost o poesie citită, ci una trăită, al cărei cuvânt, până la cel din urmă, se făcea moleculă de viață și fibră de energie.

Niciun poet nu folosește atâtea cuvinte specifice cultului nostru religios ca Octavian Goga E ca o stropitură rituală de botez, pulverizată peste toate versurile și peste întreaga lume a viziunii sale poetice. Feciorul preotului din Rășinari, cu cel mai firesc gest al făuritorului de metafore, extinde cât lumea biserica satului natal, îi face zidurile străvezii ca bolta cerului și le duce până la marginea orizontului. Altar, clopotniță, catapeteasmă, preot sau popă, apostol, liturghie, scriptură, ceaslov și molitfelnic, cantor și strană, credeul, rugăciune, cuminecătură, hirotonire, aghiasmă, mir, busuioc, raiul, păcatul, iadul, soborul, cucernic, tropare, isonul, praznic, Mântuitorul, Născătoarea sau Prea Curata. Sfântul Nicolae, milostiv, umilință și așa mai departe. — sunt cuvintele cele mai frecvente, care dau mireasma și muzica deosebită a poesiei lui Octavian Goga. El le întrebuințează când în sens propriu, ca să definească un legământ sufletesc cu așezământul credinței, când în sens figurat, ca să dea lumii o coloratură potrivită ’cu sensibilitatea creștină a poporului românesc.

Dacă atitudinea față de natură definește în bună parte sufletul unui poet, Goga intră în împărăția ei ca în biserică. Lunca bătută n floare e pentru el un patrafir. Rouă cerului e mir preacurat. Razele soarelui se revarsă în creștet ca o hirotonire. Svonul din dumbravă e ca o vecernie domoală; altă dată ca un glas cucernic de tropare. Seninătatea văzduhului e sfântă și e izvor de neprihană. Codrul* e totdeauna o catedrală în care se prăznuește învierea :

Curat e duhul lumii tale

Căci Dumnezeu cel sfânt și mare

Sub bolta ta înrourată

își ține mândra sărbătoare.

Cu cât te afunzi în ființa codrului cu atât măreția lui primitivă îți dă fiorul vecinătății lui Dumnezeu :

E Dumnezeu aici la el acasă,

Vorbește’ncet că poate să ne-audă!

Casa lui Goga de la Rasinari

Toate sunt departe sau toate sunt aproape, după inima cu oare le privim. In poesia lui Octavian Goga, freamătul naturii s’amestecă familiar cu freamătul inimii. Dumnezeu, oriunde te-ai duce, e ascuns în spatele lucrurilor că ai putea să-i deslușești suflarea. Sentimentul acestei familiarități cosmice se ține de evlavia noastră românească. El e simbolizat în stilul bizantin al altarelor. De ce oare bisericile noastre n au proporțiile amețitoare ale domurilor apusene ? Fără îndoială că nu din pricini economice. Domul colosal, cu pereți de piatră pustie, reprezintă o distanță nemăsurată și rece între Dumnezeu și om, un raport juridic, de care face atâta caz concepția religioasă a Occidentului. Biserica bizantină, cu rotunzimile ei cerești, e aproape de pământ, cu interiorul încălzit de flăcările aurului și ale colorilor picturale, de parcă s’ar strânge toată în jurul omului, ca o îmbrățișare părintească. Ea reprezintă un raport de familiaritate intimă între Dumnezeu și om. Intrăm în ea ca într’un cer lăsat pe pământ, unde ne așteaptă iubirea și iertarea. Sentimentul acestei evlavii familiare se resfiră în natura întreagă ca într’o altă biserică a lui Dumnezeu. Dimensiunile ei, oricât de covârșitoare, se topesc în intimitatea sufletului nostru ortodox. Octavian Goga îmbisericește firea întreagă cu încrederea unui copil că se află în casa lui Dumnezeu. Și când ne vorbește, foarte des, despre „înțelepciunea firii” sau despre „înțeleaptă firii îndrumare”, el dă acestei expresii un înțeles divin, în acord cu evlavia răsăriteană.

Un sonet aduce „iubirea vinovată” în codrul de brazi. Aici însă singurătatea și curățenia primordială a pădurii o înfruntă, o mustră — zice poetul — și-i evidențiază gravitatea păcatului. înțelepciunea firii apare deci în contrast cu patima vinovată a omului. Căci înțelepciunea firii e înțelepciunea lui Dumnezeu, întipărită în ea ca geniul unui artist în opera, pe care a făurit-o.

Gândul cel mai înalt al filosofului, care vede în rânduiala cosmică ideea divină concretizată în timp și spațiu, gândul țăranului, care nu poate concepe altfel aceasta lume decât ca ieșită din sfânta mână, meșteră în toate, a lui Dumnezeu se întâlnesc aici cu gândul poetului. Octavian Goga nu face din credință o problemă .care să-i frigă sufletul pe jeratecul îndoelilor și al neliniștilor metafizice. Pentru el firea e casa înțelepciunei lui Dumnezeu, fiindcă așa și nu atfel s’a pomenit gândind si simțind. Duhul din căminul popii Iosif, unde plânge mama pe ceaslov cu rugi la Prea Curata, nu e altfel decât duhul satului Rășinari. Aici oamenii nu-și mișcă sufletul ca să ridice judecată asupra lui Dumnezeu. întrebându-1 dacă există sau dacă nu există, ci ca să se închine pur și simplu. Poetul lor e la fel cu ei. EI n’aduce în fața veșniciei cursa de șoareci a silogismului, ci smirna evlaviei strămoșești.

Ca mai toți poeții, Octavian Goga visează o viață așa cum s’ar fi bucurat s*o trăiască. Nimic ciudat în acest vis familiar, care ar fi vrut să fie o cununie în satul natal, binecuvântată de copii, cari să știe crezul și să-i audă cântând la strană sărbătoarea Adică așa ca țăranii ; cum am apucat din bătrâni ! Să trăiască precum ei trăiesc: să moară precum ei mor :

Pe cine’ngropi, părinte, azi?

Pe-un om de omenie!

Această omenie, care înseninează neprihănire morală, e o idee fundamentală în poesia și în cugetarea politică a lui Octavian Goga. In ochii lui, cine și-a lăsat legea și cine și~a renegat neamul încetează să mai fie om de omenie. O spune de o sută de ori în acel monument de luptă cu condeiul, care e însemnările unui trecător, carte ce-1 pune alături de Eminescu ziaristul. Omenia e un cuvânt de rezonanță adâncă și complexă, care cuprinde cea mai înaltă concepție de viață românească. Ea însemnează totdeodată român desăvârșit și creștin desăvârșit, — adică om care trăiește după rânduiala firii sau după rânduiala bisericii, ceeace e tot una pentru Octavian Goga.

Se folosește de multe ori un termen foarte nepotrivit, acela de panteism, când cineva vrea să caracterizeze atitudinea religioasă a poporului nostru față de natură. Panteismul pretinde o substanță unică în Dumnezeu și în lume, o confuzie între Creator și făptură. Nu există nicăeri nicio urmă că poporul românesc ar cădea în asemenea greșală în care cad unii critici literari. Faptul că el se socotește în frăție cu codrul sau numește căprioarele surioare nu însemnează panteism, precum nu însemnează nici atunci când poetul își aseamănă povestea cu a puiului de ciocârlie. Sentimentul acesta de frăție cu natura înconjurătoare ,înrădăcinat în simbioza milenară a românului cu pământul străbun, reprezintă un raport ca dela făptură la făptură, iar nu ca dela făptură la Divinitate. Frăția cosmică, pe care el o acordă elementelor din natură, pornește dimpotrivă, din conștiința creștină foarte limpede că și omul și celelalte existențe de care își simte legată viața sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Sentimentul familiarității cu ele presupune o distinctă paternitate divină. Și omul și zidirea toată sunt dela Dumnezeu și oglindesc în timp și în spațiu înțelepciunea și bunătatea părintească. In acest înțeles de reflex all veșniciei în veac, rânduiala firii e rânduiala lui Dumnezeu sau rânduiala bisericii. Toată viața țăranul nostru, cu succesiunea anotimpurilor și-a muncilor legate de ele, e organizată în disciplina religioasă a calendarului bisericesc. Rânduiala firii e astfel o rânduială care vine din altar. Natura înviază când înviază Hristos. Și dacă pentru Octavian Goga, înțelepciunea firii e înțelepciunea lui Dumnezeu, el se integrează prin aceasta în marea și unica tradiție de viață a poporului nostru.

Voința de a nu se rupe din comunitatea neamului, de a nu se diferenția de ai săi, sau voința de-a fi una cu ei în saltul către o soartă mai bună, întru totul caracteristică acestui rapsod al luptei naționaliste, se hrănește din fondul afectiv al mediului de unde s’a ridicat.

Dintre făuritorii de artă, poetul liric are parcă o fărâmă din puterea de cunoaștere, a lui Dumnezeu. Precum Dumnezeu nu e silit să iasă din sine însuș ca să cunoască lumea din afară, fiindcă inteligența lui e vistieria ideilor eterne ale tuturor lucrurilor care apar vremelnic în lume, tot astfel poetul liric poate să-și închidă pleoapele în fața existenții exterioare și să privească viața în mișcările din fundul sufletului propriu. Subiectivismul acesta liric se bizue totuși, împotriva aparențelor, pe un element comunicabil, de vreme ce elegia unui poet ne covârșește și pe noi, iar bucuria lui personală ne smulge în sorbul ei. Alte ori însă, eul liric pare că se deplasează din poziția singulară și îmbrățișează cu tot dinadinsul pluralitatea sufletelor din afară. In loc de eu apare atunci nenumăratul noi, iar poetul devine inima milioanelor de patimi și glasul milioanelor de guri. In cazul întâiu, el renunță la lume pentru sine ; în cazul al doilea, renunță la sine pentru lume. în cazul întâiu, lumea se recunoaște în el; în cazul al doilea, el se recunoaște în lume.

Nu trebuie să ne grăbim și să-l clasăm pe Oetavian Goga în vreuna singură din aceste înfățișări, fiindcă din poesia lui, ne apare pe rând în amândouă. El poate să fie și eu și noi. E adevărat însă că accentul principal, în opera lui, cade pe acele producții în care se vânzolește în trâmbe tumultuoase furtuna eului colectiv. Referindu-ne la o serie întreagă de poesii, ce se pot rezuma într’una singură : Prăpastia, de mare răsunet pe vremuri, trebue să recunoaștem o luptă aspră între eul indiidual și eul colectiv, între iubirea de sine și iubirea de semenii săi. Această luptă se deslănțuie neîmpăcată de-alungul întregei sale opere poetice, cu predominarea eului plural în primul volum de Poezii, cu oarecare cumpănire în Ne chiamă pământul, cu o preferință pentru individual în Din umbra zidurilor, eu o izbucnire covârșitoare a eului național în Cântece fără țară, și un suspin atât de personal în volumul postum. Nu numai ca valoare artistică, dar și ca act de voință bărbătească, trebue să lămurim din această desbatere lăuntrică a poetului un triumf al dragostei de aproapele asupra dragostei de sine. Egocentric ca orice liric, Oetavian Goga isbu- tește să se lepede de el însuș și să îmbrățișeze soarta mulțimii în care, cu o dureroasă desfătare, își vede propria soartă, — ca om și ca poet. Rugăciunea lui,

Alungă patimile mele

Pe veci strigarea lor o frânge,

Și de durerea altor inimi

Învață-mă, Stăpâne, a plânge,

e actul de renunțare la sine pentru a se uni cu viața milioanelor de frați. E mișcător de semnificativ pentru sufletul românesc al lui Oetavian Goga că această sugrumare de sine și această năpraznică absorbire în durerile lumii, se face solemn în fața lui Dumnezeu. Sub ochiul lui milostiv, înfrățirea poetului cu chinul neamului capătă sensul unei izbăviri ce trebue să vină. Nădejdea nu e oaspete în casa fericiților; numai cei cari gem în groaza durerii știu ce însemnează această putere miraculoasă prin care viața biruie asupra morții.

Inviere-de-Octavian-Goga

Ideia renunțării apare în relief impunător din poesia Înviere. E un interior de cămin tânăr și fericit. Farmecul femeii iubite îi toropește sufletul cu o lene adormitoare. Dar a fost deajuns urletul fioros al unui lup flămând în pustietatea iernii ca poetul să se scuture brusc de vraja familiară și să-și aducă aminte de vaierul etern al tuturor flămânzilor din lume. El preferă fericirii proprii acest vaier. S’a deșteptat din nou luptătorul în zale zornăitoare. Scena finală, în oare își ia rămas bun dela mireasa iubită, amintește despărțirile clasice ale cavalerilor, de haina renunțare la fericirea personală pentru viforul luptelor eroice.

Mereu sub alte înfățișări iese la iveală aceeași idee, mai ales în temele des- rădăcinării și înstrăinării de viața satului și de tovarășii copilăriei depărtate. Și St. O. Iosif a cântat acest sentiment, lăsâudu-se însă învăluit de lâncezeala duioasă a ireparabilului. La Oetavian Goga sentimentul acesta se zbârlește îutr’o încordare dramatică și revoltată. El e prin excelență poetul reprezentativ al desrădăcinăm, al acelei contrarietăți pe care o poartă în inimă imensul număr al cărturarilor ridicați din pătura țărănească. Bucuria de a fi atins culmile culturii și ale civilizației orășenești e întunecată în sufletele lor de amintirea obârșiei umile și a mizeriei satului rămas în urmă. Oetavian Goga a trecut din Rășinari la liceul unguresc din Sibiu și de acolo la Universitatea din Budapesta. Orașul strălucitor în contrast cu satul, dar mai ales mediul vrășmaș, gata în orice clipă să-i macine fortificațiile spiritului cu care a venit de-acasă, îl fac să se revolte împotriva propriei ridicări și să se dorească din nou în satul românesc de sub Carpați. In realitate nu e vorba la dânsul de o înstrăinare, ci de conștiința extrem de ascuțită a primejdiei înstrăinării.

Mediul maghiar e o piatră de încercare. Cu cât mai violent și mai dușmănos, cu atât mai viguroasă tăria duhului autohton în scrisul acestui Valah, de o neasemănată dârzenie că parcă sar răscula în el veacurile de strămoși prigoniți șj umiliți. El nu e un înstrăinat și cu atât mai puțin un desrădăcinat. El e numai un xăslețit ajuns la cunoașterea superioară a grozăviei ce pândește neamul său de țărani. In lupta pe care a dus-o pe baricadele pământului robit, ca un voinic din baladă împotriva balaurului, e încleștat întregul românism al Ardealului cu glezna înfiptă în glie. Sufletul lui Ootavian Goga șuieră în luptă ca un ștejar în vijelie. Fie vers, fie articol de ziar, cuvintele lui sunt încărcate de ură dospită în straturile veacului, de vifore, de trăsnete și de fulgere, de bulboanele mării furioase. Niciun alt scriitor al nostru nu dă impresia unei mai grozave prăvăliri de elemente, de parcă natura întreagă se răscoală și se năpustește asupra monstrului care a îndrăznit s’o profaneze.

De unde această vajnică războinicie cu talazuri de iureș în opera lui Octavian Goga? Izvorul ei trebuie căutat în cugetul cântărețului că soarta lui e identică cu soarta neamului. In Ardealul robit de dinaintea anului 1918, ființa neamului românesc nu se putea desvolta după legile propriei libertăți politice, sociale, și spirituale. Silnicia străină căuta să-i impună tipare de viață în contradicție cu aceste legi firești. In ochii lui Octavian Goga strâmbătățile regimului apar ca tot atâtea violențe împotriva acelei „înțelepciuni a firii", despre care am vorbit, și care e norma organică a vieții românești. Va mai trebui să treacă, poate, încă o mie de ani până când poporul maghiar să priceapă că libertatea e condiția de viață a fiecărui neam și că ea nu e privilegiul exclusiv al unei hoarde asiatice, înfiptă în inima Europei și halucinată de hiperbola unui ifos utopic în disproporție comică cu forța reală, foarte redusă, pe care o reprezintă. In raport cu ifosul ei paradoxal, conștiința perenității românești în Ardeal, cu nimbul ei de romanitate imperială, făcea și ma adânc simțită durerea strâmbătății, care amenința ou schilodirea ființa neamului nostru de peste Munte.

Sufletul lui Octavian Goga se ridică din afunzimile acestui mit de aur al strămoșilor:

Că sunt din neam împărătesc

Din țară’ndepărtată

Că tot pământul rotogol

Era a lor odată.

Răsună în versul lui toată lamura doctrinei istorice și filologice a latiniștilor.

Sentimentul specific ardelenesc, născut din condițiile istorice cunoscute, nu e un sentiment de robi cu soarta pecetluită, ci de stăpâni oprimați în propria lor casă. Robii destinați robiei își îndură soarta fără murmur. Stăpânii oprimați, dimpotrivă, își plâng durerea și se răzvrătesc. Dacă doinele Ardealului sunt fluvii de jale, istoria lui e un vârtej de viforoase răzvrătiri. Acest Ardeal cu amândouă înfățișările lui de umbră și de flacără, trăiește tot în poesia lui Octavian Goga. Personalitatea lui lirică e o împletire de durere și de răzbunare. Am putea spune fără greș că sentimentul specific ardelenesc îi impune însăși tehnica poetică. Aproape fiecare bucată, tăiată magistral din această substanță colectivă, e o alternanță de tonuri minore și de tonuri majore, în care plânsul pătimirii se rezolvă în răzvrătirea stăpânilor loviți. Niciunul din poeții noștri nu are atâta potop de „lacrimi” în versurile lui, dar niciunul atâta pornire bărbătească de răzbunare. Doinele plâng, mamele și feciorii plâng, codrul plânge, câmpia înrourată plânge, până și fluturii se sfiesc de abureala plânsului acestuia împrăștiat în tot Ardealul; Oltul, Mureșul și Crișurile sunt valuri de lacrimi, cântecul care se ridică din țară până în pragul cerului e un plâns în stare să-l înduioșeze pe Cel-de-Sus cu o lacrimă de foc:

Blând zâmbire-ar Milostivul

Iar din geana lui de-argint

Lacrim’ar cădea’n adâncul

Norilor de mărgărint.

 

Ni s’ar stinge-atunci necazul

Ce de mult ne petrecea:

Intre stelele de pază

Am avea și noi o stea!

Plânsul acesta însă scrâșnește în truda plugurilor, în truda sapei care nu~și prășește moșia ei și a coasei oare, ca în mâna legionarilor lui Avram Iancu, nu e sortită să cosească numai iarbă. Dela jelanie până la revoltă nu e decât distanța unui vers sau a unei răsuciri de suflet, ce nu știe să se dea bătut. Toată acea pleiadă de moșnegi, cari năvălesc mustrători în singurătatea înnaltă a poetului, toți acei dascăli și dăscălițe și apostoli cucernici ai satului, sunt încarnările simbolice ale unei tradiții împărătești ; în rostul lor răsună glasul profetic al unui popor de falnici stăpâni, ofensați în țara lor timp de o mie de ani.

Ci ’n pacea obidirii voastre,

Ca’ntr’un întins adânc de mare,

Trăiește ’nfricoșatul vifor .

Al vremilor răzbunătoare. – –

În literatura noastră fizionomia lirică a lui Qctavian Goga se definește aparte, între buciumul adânc și fără leac al elegiei lui Eminescu și între trâmbița eroică a lui George Coșbuc. Având afinități cu amândouă aceste mărimi supreme ale geniului nostru poetic, cântecul lui Octavian Goga, greu de sentimentul specific al Ardealului, e o elegie eroică.

Nu pare lipsit de interes să ne referim la un fenomen literar dm Europa Centrală, care a trecut neobservat până acum, — un fenomen înainte-mergător al războiului mondial, prin care s’a prăbușit conglomeratul austro-ungar. Fericitul dezastru al imperiului habsburgic a fost presimțit de trei poeți contemporani, ridicați din sânul a trei neamuri felurite. Unul e Petru Bezruci, poetul ceh al Cântecelor sileziene, altul e Andrei Ady al Ungurilor, iar celălalt Octavian Goga. Câte trei sunt proorocii cataclismului nădăjduit de toate popoarele siluite din Europa Centrală. In poesiile sale de epocal răsunet, potrivite pe ritmurile populare cehești, Petru Bezruci condensează o ură ce merge până la sălbăticie și la șuierul gloanțelor răzbunătoare. E un socialism național, cântat pe seama oropsiților mineri ai Boe- miei împotriva „domnilor și patronilor” de neam străin. In poesia lui Andrei Ady, presimțirea prăbușirii imperiului habsburgic nu se manifestă cu bucuria cruntă a lui Petru Bezruci. ci cu groaza de izolarea și singurătatea Ungariei. Căci Ungaria n’a avut o existență politică prin sine însăși; ifosul ei împotriva naționalităților sa exercitat la umbra pajurei vieneze cu două capete. În preajma dezastrului, Ady e înspăimântat de răzbunarea popoarelor oprimate de Ungaria, și cu convingerea unui socialist le cheamă zadarnic la un vag ideal de viață nouă, mustrând amarnic necugetatul șovinism maghiar.

Pe lângă presimțirea sfârșitului inevitabil al opresiunii austro-ungare, Octavian Goga are comun cu acești poeți nota socială, fără socialism însă, și nota națională. Setea de răzbunare n’are la el cruzimea lui Petru Bezruci, ci noblețea, pe care i-o cunoaștem, a firii noastre românești. Socialismul vag al lui Ady îl lasă rece; la chemările de înfrățire ale poetului maghiar, Ootavian Goga răspunde cu năpraznica voință a unirii Ardealului cu țara mamă. Posedat de adevărul libertății românești, Goga luptă în vers și în proză deopotrivă pentru „principiul izolării noastre politice și sociale de Unguri1-, — cum singur mărturisește. Jar în altă parte : „Suntem atât de îndărătniciți în această convingere a noastră încât ne socotim datori ca și arta, această însetare eternă a sufletului după frumos, s’o supunem și s’o îngrădim în marginile vremelnice ale durerilor de azi". Dar această artă a lui, care țâșnește din taina fără măsură a instinctului rasei, se ridică până pe culmile unde poetul încetează să fie numai poet pentru a se învesti cu menirea unui apostol și a unui prooroc.

Orice artă care isbutește să plăsmuiască, dincolo de mizeria realității, icoana ideală a existenții e un apostolat; și orice artă absorbită în funcție națională se preface în proorocire a destinului.

Proorocii nu sunt oamenii cei mai fericiți depe pământ. Menirea lor e să se sfășie de durerile altora. Octavian Goga părea să fie fericit cu flacăra profeției consumată în triumful românismului din anul Domnului 1918. Își văzuse visul cu ochii, și strofele lui puteau să intre glorioase pe sub arcadele istoriei literare. Dar destinul, pentru multele noastre păcate, a voit altfel. Moartea fulgerătoare a poetului, venită parcă pentru a-1 feri să vadă catastrofa națională ce se apropia, scoate iarăși din istoria literară această poesie ca să ne învenineze din nou sufletul eu amara ei frumusețe și cu tragicul ei adevăr.

Ca să-i pot face acest nevrednic elogiu, i-am luat cărțile și m’am dus să le citesc într’un oraș de peste Munte, nu departe de linia, ce spintecă azi în două pieptul Ardealului. Se poate spune că vreuna din aceste jumătăți e fericită, când un ochiu plânge dincolo, de chinul înstrăinării, iar altul plânge dincoace după cea pierdută ?

Am deschis cartea în neștire și am citit:

M’a dăruit c’o mână soarta, dar m’a furat cu ceealaltă…

Mi s’a părut că însuș poetul rostește versul. Nu mai era glasul lui sonor atât de familiar nouă tuturor, ci o șoaptă misterioasă, stinsă în nemărginită părere de rău, din altă lume. Și era în sfintele sărbători ale Paștilor cu învierea cerească peste tânguirea noastră de azi…

Domol purcede glas de schijă

Dela clopotnița din deal,

Să povestească lumii jalea

înstrăinatului Ardeal…

Gândul mi s’a dus departe, acolo unde pasul nu-1 mai poate urma, pe șoldul de stânca din Bihor, unde doarme somn fără odihnă sufletul lui Octavian Goga. În groapa singuratică dela Ciucea, zace proorocul care a scris Cântece fără țară. Atunci când le-a făcut, eram în pragul războiului de întregire,și ele păreau îndemnuri de prisos către o lume ce sta cu brațul încleștat pe arme. Cine și-ar fi putut închipui că aceste Cântece fără țară aveau să cuprindă cândva grozăvia ce zdrobește azi milioane de inimi românești ? Fantoma proorocului se ridică uriașe pe piedestalul Muntelui părăsit și glasu-i ne trimite mustrarea mai amarnică decât moartea:

Azi simt cum noaptea se coboară

Pe dimineața mea de ieri,

Cum cântul meu se înfășoară

In giulgiul veșnicei tăceri…

Și printre voi îmi duc povara

Stropit de râs și de noroi,

Căci vai de cine-și pierde țara,

Ca să și-o ceară dela voi!

Eu caut și nu găsesc om în țară, care să nu simtă ca o rană în inimă arsura mustrării acesteia. E glasul mormântului prizonier al celui care a cântat și-a luptat pentru dezrobirea întregului Ardeal.

***

Sursa: MĂRTURISITORII

(Rostită la 22 mai 1940 în plenul Academiei Române, cu ocazia primirii ca membru al înaltului for românesc în data de 20 mai. Eventualele greșeli de literă se datorează transcrierii noastre – n.n.)

Revista GÂNDIREA (1921-1944) este disponibilă în format digital AICI