Pe 21 spre 22 decembrie 1989, cam pe la ora 1.30, ne retrăgeam din Piața Universității sub o ploaie de trasoare. Prof. Dumitrescu, Papi, Cristi Moțiu, Bogdan Vancu și încă 2-3000 de oameni ramași în piață până la ora 01.00.

Un cer mai roșu ca în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 n-am mai văzut niciodată.

Cine a făcut greșeală să se refugieze la metrou a ajuns direct la Jilava. Alții, direct la morga. A fost o loterie, însă la 20 de ani te crezi mereu câștigător. Nu-ți imaginezi că poți pierde sau că poți fi luat în cătarea pustii.

Era fenomenal că puteam să urlam din toți bojocii "Jos Ceaușescu" și "Jos comunismul", ceea ce, de altfel, făcusem toată ziua.

În drum spre casă, pe traseul Piața Rosetti, Moșilor, Obor, Teiul Doamnei era plin de patrule dar nu ne-au săltat. Era evident de unde venim dar probabil că simțeau că sfârșitul e aproape.

Până pe 25 decembrie am fost în toate zonele fierbinți. În 22, dimineața, am intrat în secția 1 de pe Ana Ipătescu, unde aflasem că fuseseră închiși manifestanți. Tot pe 22 eram în CC.

Pe 23, împreună cu Bogdan Vancu am fost ținta unor tiruri executate din acel ARO care a zăcut apoi, făcut armonică, până în primăvară 1990 în fața teatrului Mic de lângă Piața Rosetti. FOTO:

Noi am pus mâna pe ocupanții mașinii, noi i-am dezarmat, noi i-am salvat de la măcel și tot noi i-am trimis la TVR unde n-au ajuns nici până în ziua de azi.

Purtau uniforme ale Armatei Române, fară petlițe și fară cuc la boneta, dar nu vorbeau limba română.

Nici unul din gașca noastră nu și-a luat ulterior certificat de revoluționar. Nu cred că era complicat dar fusesem acolo pentru că așa ne dictase conștiință, nu că să obținem un câștig material.

Dacă nu era ziua/seara/noaptea de 21 decembrie, dacă n-ar fi stat în Piața Universității câteva mii de nebuni/inconștienți, cine știe ce s-ar fi ales de Timișoara.

Coincidența, fiul meu Vlad s-a născut tot pe un 21 decembrie. Oricum, noaptea de 21-22 decembrie e întotdeauna prea scurta pentru câte gânduri mă bântuie.

Nota Redacției: La Mulți Ani!