Las textul de mai jos, scris acum 3 ani, după perioadele cele mai cumplite, prin care am trecut toți - de prizonieri, în propriile vieți - și mă reîntorc la studiul muntelui, cu care îmi umplu zilele, în ultimul an sau mai bine.

Se spune că înțelepții de demult au găsit expresia perfecțiunii divine în matematică și au crezut în ea, pînă în ziua în care au realizat că nu pot construi, prin mijloace geometrice, un pătrat - forma paradisului terestru - cu suprafața egală cu un cerc - forma paradisului ceresc - din cauza numerelor iraționale. Au denumit problema cvadratura cercului și au declarat-o insolubilă, fără să știe că ea nu capătă sens și rezolvare pe hîrtie, la adăpostul convențiilor și al cutiilor din cărămidă, beton armat și carton - locul în care omul vetruvian se ascunde, mai nou, să își ascută privirile și limba, și să devină, în fața lăzii cu pixeli, mai mult pătrat.

Nu, nu, nu.

Ca să unească cerul și pămîntul într-un singur rai, într-o unică și perfectă formulă matematică, a fost nevoie ca înțelepții să se oprească - culmea! - din gîndit și să urce dealuri înalte, creste de munte, cît mai aproape de cupola lumii, acolo unde sufletul bolovănos și colțuros își pierde asperitățile si ungherele întunecoase și se rotunjește, exact cît trebuie, la fiecare gură de aer proaspăt, odată cu pieptul și mai ales pupilele.

- Iulie 2020, Retezat