Cică lumea întreaga, cu toată lumina și culorile ei, nu e decît o lacrimă imensă, în care se bălăcesc, fără grija zilei de mîine, și stau la soare, continentele și toate insulițele lor, ca o mare familie neumana - deși e limpede că fiecare membru are trup de humă și e însuflețit, ceea ce ar putea să te facă să crezi altceva și să vrei să speculezi la nesfîrșit, să reconsideri apoi Legendele Olimpului, să recitești, poate, Creangă, ori basmele populare de geneză ale românilor, pe îndelete, ceea ce ar fi un demers pe cît de obositor, pe atît de frumos și de înțeles…

În fine!

Cert e că lacrima asta imensă are gust sărat si temperatura oscilantă, cu nimic diferită de una umană, și ascunde la mari adincimi, amintiri, amintiri fel de fel, amintiri frumoase, vesele, amintiri triste. În contact cu clorul si cu sodiul, amintirile revin la suprafața și se metamorfozează, la fel ca musculițele de oțet, din invizibilele bacterii din aer fin, devenind pisici și căluți de mare, delfini adorabili sau, cine știe, în ce condiții neprielnice, rechini autentici. Uneori, sub efectul prafului de perle sidefii, devin sirene unduioase, melodioase! Sau, al vecinătății coralilor tăcuți, chiar rîvniții peștișori de aur! Cele mai înspăimîntătoare amintiri ramîn, însă, bine ascunse în adînc, sub forma unor monștri marini, cu piele solzoasă, impenetrabilă, despre care a scris si bătrînul Jules, dar care nu ies la suprafața decît foarte, foarte rar, în condiții meteo extreme.

Acum, legenda nu spune că amintirile fericite încearcă, în naivitatea lor, să le înveselească pe cele triste, iar cele triste, într-o eternă pasă pasiv-agresiva de manual, le joacă nervii primelor, din pur sadism, venit din răni nevindecate, încercînd continuu să le nefericeasca sau, mai rău, își bagă coada solzoasă, unde nu le fierbe vulcanul subacvatic. Nu! Nu spune. Și bine face, căci nu trebuie să ne preocupe capra maritimă a altei viețuitoare, ce respira prin branhii si înaintează prin ape adînci, cum poate, ajutându-se de aripioarele laterale. Îngrijorător e ca legenda ocolește răspunsul la singura întrebare care contează: a cui e lacrima și cu ce prilej a curs?

Trei vorbe:

1. Cea mai mare durere a oricărui mic tiran cu veleități de mare înțelept e că nu poate regulariza visul, imaginația, mitologia personală. Că sensurile, simbolistica particulară îi scapă printre degete, ca nisipul fin, că nu zărește și nu poate apuca cheia nicicum, că atunci cînd își imaginează ca s-a întronat pe adevar, jilțul se dovedește făcut din perne cu cîlți, care îi zboară, de sub dos, pînă ajunge pe jos, ca-n povestea veche cu maștera si feciorii de împărat. Durerea vine din faptul ca ceea ce nu înțelege, nu poate controla, desigur! Că butoa vorbenele care nu se văd si nu se cunosc, nu se pot manevra. Incapacitatea de a mai manipula il invalideaza total. Efectele sint in primul rind in plan fizic: priviri sumbre, încercănate, îndurerate. Indigestii. Insomnii. Si in plan psihic: manifestări de furie si dispreț nimicitor (vorba vine!) si sentințe cu pedeapsa maxima pentru vini imaginare (cam ca regina de cupa, din „Alice, în țara minunilor”!). E și asta un spectacol de privit. Nu neg, mă delectez, destul de des.

2. Adevarul e în mai multe straturi - remarca Vasile Lovinescu, la un moment dat - cei mulți își înfig dinții în primul. La miez, ajung putini.

3. Probabil că în minunata lume nouă a uniformizarii sociale, a poliției gindirii, basmul e singura cetate albă (cu sensul consacrat, de data asta - pentru a scuti efort), care a mai rămas. Pentru mulți dintre noi, rămași veseli și surizatori, in ciuda tuturor încercărilor din ultima vreme, e mai mult decit un refugiu. E casa si masa (sens figurat )!

Ș-am încălecat pe o șa,