Pe vremuri, botezul in presa nu ți-l făceai cu o știre, un fapt divers, de care toată lumea sa uite pina a doua zi, ci cu o ancheta muncita greu ori un reportaj scris cu penița muiata in lacrimile si singele nefericiților vieții, pe care sa le simți tu, l i t e r ă   c u   l i t e r ă, de parca ar fi toate din tine scurse, numai ale tale. Si de care sa se vorbească si sa se amintească, cit mai mult după aceea, nu doar o zi, doua. Dacă tu nu te emoționai, scriind, de mila victimelor pe care le evocai sau de mînie justa împotriva ticăloșiei agresorilor lor, știai, fără sa ți-o spună nimeni, ca nu ești pe drumul bun: nu vei crea emoție, nu vei convinge. Trebuia sa începi sa scrii sub impactul adrenalinei (dat de doua-trei cafele tari), consultindu-ți febril, iar si iar, agenda cu notițe apăsate, si sa închei tremurind, la o țigara sau mai multe. Așa, mai aveai o șansa de lansare in breasla.

Lucram la Evenimentul Zilei, cind mi-am făcut si eu botezul, cu un reportaj de groaza, pentru care, azi, n-as mai avea stomac îndurător. A început la morga municipală, unde m-am dus sa obțin informații pentru o știre, despre un accident rutier cu morți. Mi s-a cerut sa ma înarmez cu răbdare, caci legistul șef era prins intr-o autopsie, care abia începuse. Cit avea sa dureze?- am vrut sa stiu. Mai mult de o ora, poate doua. Am insistat ca ma grăbesc, ca "n-am timp sa aștept”, ca "se inchide ediția, la trei”, ca am nevoie "acum” sau, mai apoi, va fi "prea tîrziu…”. Angajatul instituției a intrat netulburat, in sala de autopsii, sa transmită mesajul meu disperat si a ieșit, in doar citeva secunde, cu un zimbet larg, pe fata: "Dar, va rog, poftiți înăuntru, domnul doctor va așteaptă!”…. Luata prin surprindere, n-am stiut sa ripostez. Si m-am suspus unei răsturnari, cu susu-n jos, a tuturor regulilor jocului: nu eu ar fi trebuit sa intru (unde, Doamne, sa intru?), ci el ar fi trebuie sa iasă, pe hol, intr-o mica pauza, preț de 5 minute, cît să imi dea o amărîtă de declarație de presă, ce era așa de greu?… Dar omul din fata mea nu ma slăbea: "Va rog, intrați!”. Deci, așa? Fie! M-am îndreptat de spate si, călcînd apăsat, am pășit peste pragul sălii de autopsie.

UN UMOR FOARTE NEGRU SI UN HALAT DELOC ALB

Legistul șef, medicul Gabriel Mihalache, era, aveam sa aflu mai tirziu, deținătorul unui umor negru de-o veselie desavîrsita, al unui sarcasm adînc si tonic pentru toți cei din jurul lui, al unui optimism incurabil si al unui simt estetic si artistic nebănuit - cioplea, in timpul liber, blide țărănești din lemn de brad, de-o frumusețe ce-ți tăia respirația (un subiect diafan pe care l-am tratat, intr-un reportaj scris mult mai tirziu. după ce mi-a trecut supărarea pentru farsa oribila, pe care mi-a jucat-o - ce s-a dovedit botezul meu in presa, pina la urma).

"Curaj, intrați, curaj!”, mi-a spus rîzînd, cu toată gura, Gabriel Mihalache, emanînd o voioșie contagioasa, de care e in stare doar profesionistul ce sta in contact direct cu moartea, prin natura meseriei, zi după zi. Si pe care ajunge, poate, sa o cunoască, mai rar, omul simplu si cernit, la înmormîntari, cind, brusc, fără sa își explice de ce si, mai ales, fără sa poată sa se abțină, începe sa spună, cui se nimerește, bancuri de un haz nebun, pe marginea gropii.

Cu coada ochiului am zărit doar corpul decedatului pe masa de autopsie, desfăcut larg, de jos, pina sus. M-a lovit, apoi, mirosul inconfundabil al morții, un pot-pourri de miesme grele din compoziția cărora cloroformul, tin minte, era cel mai slab.

"Deci, ce ziceați ca vreți sa aflați, domnișoara, de la mine? Cu ce va pot ajuta?”, m-a mitraliat cu o solicitudine sadica, nemiîntîlnită.

Avea halatul alb pătat, mîinile înmănușate si minjite cu fluide de a căror proveniența nu doream sa stiu, ridicate drept, pe lingă corp, ca doua flamuri afectate de explozia unui obuz, si, după obiceiul viu al casei, imi zimbea larg, cu simpatie. A ținut sa imi facă, de îndată, cunoștința cu toți cei de fata, de la spălători de podele, la spălători de cadavre, si deși imi țineam in mod evident respirația si dădeam semne ca încerc sa scurtez cit mai mult timpul vizitei mele, simteam ca nu stirnesc compasiunea nimănui. Aerul putred se lipise de fribra hainelor, sala se invirtea cu mine, risetele lor erau coruri venite de departe, poate din iad, nu puteam sti sigur. As fi putut foarte bine sa pun capăt filmului de groaza in care intrasem fără voie, cu un leșin salvator, pe care îl simteam sub pleopele de plumb, dar eram ziarist si nu se cădea, ce naiba! "As vrea sa stiu cauza morții … ”, i-am spus, cu buzele uscate, într-un tîrziu.

IONICA, SPĂLĂTORUL de CADAVRE

Am plecat, in ziua aceea, de la Morga Municipala Oradea, un alt om. Vizitasem neanunțată moartea, la ea acasă, si plecasem, apoi, vie, in treaba mea. În mod bizar si total neașteptat, asta m-a făcut, mult timp după aceea, sa văd cerul mai albastru, soarele mai strălucitor, mincarea mai buna, oamenii mai blinzi, viața mai frumoasa, ce chestie, cine s-ar fi gindit! Jovialitatea lui Gabriel Mihalache mi s-a părut atitudinea cea mai de bun-simt in fata vieții, iar glumele sinistre pe care le spunea, cu ochii jucându-i in cap de incintare, si pe cre le-am aflat si eu, intr-un tirziu, absolut senzaționale. Nu va mint: altfel se vede viața, după ce te-ai întîlnit cu moartea! Ba mi mult, m-am simțit atit de alta, incit m-am întors, la scurt timp, in sala de autopsie, singura, fara sa mi-o ceara nimeni, pentru un reportaj cu Ionica, spălătorul de cadavre si ajutorul de nădejde al medicilor legiști, un băiat cu opt clase, blajin si bun ca pita lui Dumnezeu, care mi-a povestit cum, cu anii, "tot stînd pe lingă dom’ doctor”, a început sa își dea singur seama cum arată o tumoare maligna, cum sa distingă un infarct de un preinfarct, cum sa stabilească in peste 90% din cazuri, cauza morții, cu maxima acuratețe, in aplauzele vesele, cum altfel?, ale legiștilor…

"Hai, mă, Ionica, cum poți tu sa știi cauza morții, ca nu ești doctor?”, l-am întrebat, in vreme ce stam amîndoi, lîngă masa goala de autopsie, descosîndu-l, pe îndelete.

"Deci, cum sa va spun io? Imi dau seama de cauza morții, că să zărește cu ochiul liber. Să cunoaște țesutul ăla bun, dă ăla stricat. Nu-i mare scofala!”, m-a lămurit el, atunci, în cuvinte puține, pe care le citez, azi, din memorie, după atîta vreme, cu destulă aproximație in formă, dar suficientă precizie, in conținut.

Mi-am adus aminte de aventura pe buza morții, trăită atunci, de bunul domn Gabriel Mihalache si de blîndul Ionica, după ce am văzut filmul documentar "Died suddenly, tradus de Ionel Trandafir si postat de ActiveNews, de curînd, in care imbalsamatorii americani vorbesc despre ceea ce se vede (si nu se vedea, pina de curind), doar cu ochiul liber. E un film care te face alt om. Un film de tip botez, care te trece de la ignoranta, la inițiere, cu brutalitate, intr-o singura ora, scufunindu-te, pina aproape de asfixiere, in apele adinci si terifiante ale priceperii.

Pentru ca se pare ca, noi, oamenii, alta cale nu cunoaștem. Si nici alt mister…

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews