Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Dar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre cei morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre cei morți. (Luca 16,19-31)

           Citită/ascultată cu atenție, parabola acestei duminici te face să te întrebi: Este oare veșnicia mea în mâinile celuilalt? E cumva viața celuilalt în mâinile mele? Narațiunea e de o simplitate înșelătoare. E limpede că nu avem nevoie de o revelație cerească pentru a vedea că printre noi sunt sărmani care au nevoie de atenția noastră. Și nu trebuie să stăm sub amenințarea chinurilor veșnice pentru a înțelege că trebuie să venim în ajutorul celor lipsiți, să îi hrănim pe cei flămânzi.

Mai întâi e de remarcat faptul că, în mod providențial–ironic, ceea ce bogatul îi cere lui Avraam– să-i avertizeze pe frații săi de pericolul damnării– o face, iată, pentru noi pilda însăși. Cu ajutorul unui scenariu bazat pe imaginația eshatologică suntem introduși în taina dreptății lui Dumnezeu care operează o schimbare radicală a statutului celor doi protagoniști. Actul final al parabolei răspunde unui instinct profund înrădăcinat în om – instinctul dreptății. Cu toții simțim adesea setea de dreptate. Și în acest sens ne punem periodic două întrebări legitime: Dacă nu aici, atunci unde? Iar dacă nu acum, atunci când? Și chiar dacă o face într-un cadru eshatologic, adică în imagini care țin de speranță, parabola ne dă un răspuns. Căci eshatologia oferă sistemul de referință pentru orice demers etic: ceea ce crezidespre viitor, inclusiv viitorul post-mortem determină în mod fundamental cum trăieștiî n prezent.

         Parabola nu este atât un „argument biblic” despre existența iadului, cât un avertisment dramatic despre responsabilitatea personală. În Noul Testament termenul iad (gr. „hades”) apare de zece ori: Mt. 11,23; 16,18/ Lc. 10,15; 16,23/ Fap. 2,27.31/ Apoc. 1,18; 6,8; 20,13.14. El corespunde în sens larg ebraicului sheol – locul în care se credea că merg cei răposați. În accepție punitivă iadul sau gheena (un termen aramaic folosit cu precădere de Matei) este locul distrugerii, al anihilării. „Focul neîncetat” și „viermele neadormit” nu sugerează atât chinul propriu-zis, ci mistuirea (anihilarea?) sau descompunerea. E desigur, un limbaj puternic, extrem de plastic, menit să ne zguduie, să ne trezeacă din anestezia morală, dar nicidecum să ne arunce în brațele angoasei.

         Faptul că eroul negativ al parabolei este bogatul denotă că preocuparea pentru dreptatea socială nu este deloc străină Evangheliilor, așa cum nu este străină Vechiului Testament în ansamblul său. Unul dintre conceptele cheie ale limbajului biblic este justiția distributivă (ebr. tzedakah, complementar lui mishpat–justiția retributivă ). Iar vituperanța profeților atinge cote maxime atunci când vorbesc despre nesimțirea celor înstăriți.

           Absența numelui bogatului pare să indice caracterul generic al personajului: neîndoienic el poate fi orice bogat. Acest lucru nu trebuie să ne ducă însă la o concluzie eronată sugerată de o anumită teologie (cea a „eliberării”, cu reprezentanți de marcă în catolicismul sud-american) care afirmă „o opțiune preferențială a lui Dumnezeu pentru cei săraci”(Leonardo Boff). A idealiza sărăcii, a-i zugrăvi în culori romantice, precum în romanele lui Dickens sau Zola,  poate duce la o teologie morală discutabilă și precară. Realismul creștin ne obligă să constatăm că săracii sunt la fel de înclinați spre păcat precum bogații. Doar că le lipsesc mijloacele.

           Pe de altă parte nu poate fi pus la îndoială faptul că bogaților le incumbă un plus de responsabilitate – socială și morală – pentru cei săraci. Indiferența sătulă și arogantă, ignorarea cu bună știință, refuzul de a vedea „iadul” în care trăiește celălalt construiesc treptat, insidios, tăcut iadul propriu. Și îl zăvorăsc. Căci iadul, la fel ca nebunia, are porțile închise pe dinăuntru.

          În fond, autoexcluderea bogatului din comunitatea celor mântuiți, prin hedonismul pe care îl practică netulburat, este în concordanță cu soteriologia [1] iudaică a epocii. În Mishna (Sanhedrin 10.1) se afirmă explicit: „Întregul Israel va avea parte de lumea ce va să vie în afară de cei care spun că nu este învierea morților după Lege, de apostați și de epicureici [2]”.

        Câteva amănunte textuale pun în lumină motivele subtile ale (auto)damnării celui bogat. Veșmântul fin de in subțire (gr. „byssos”) pe care îl poartă când stă la masă este în Vechiul Testament o îmbrăcăminte sacerdotală, proprie Marelui preot care îi slujește lui Dumnezeu în sanctuarul Templului. Dar bogatul din parabolă, iată, nu slujește celuilalt: nici lui Dumnezeu, nici aproapelui; el se slujește exclusiv pe sine. Mai mult faptul că se veselea (gr. „euphraino”) de unul singur contravine flagrant recomandării din Deuteronom care stă la baza etosului iudaic al celebrării: „Să te veselești înaintea Domnului Dumnezeului tău, tu, fiul tău și fiica ta, robul tău și roaba ta...și străinul, orfanul și văduva care vor fi în preajma/în mijlocul tău...” În același sens Evanghelia a III-a ne oferă și îndemnul explicit al lui Iisus: „ Când faci un ospăț cheamă-i pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi...” (Lc 14,13).

            În sfârșit, chiar și în iad fiind, bogatul dă dovadă de hybris, de aroganță, de prezumpție. El nu își poate asuma postura umilă, firească a celui care are nevoie de ajutor. Așadar nu îl roagă  pe Avraam (să îl trimită pe Lazăr în casa tatălui său, la cei cinci frați rămași), ci îi cere. [3] Bogatul a rămas același: el nu roagă; el pretinde. De fapt, prăpastia de netrecut dintre cele două lumi e propria sa inimă („Ca o prăpastie este omul și inima lui e un abis.” Psalmul 63,7 [4]).

          Toate acestea nu înseamnă, încă o dată, că sărăcia trebuie idealizată, că săracii reprezintă bastionul purității morale, singura categorie inocentă, neatinsă de păcatul originar al posesiunii, așadar liberi de orice responsabilitate. În mod (aparent) paradoxal, nu doar bogatul este resposabil pentru cel sărac, ci și reciproca. În unul dintre cele mai controversate romane ale secolului XX, „Ultima ispită a lui Hristos”, Kazantzakis, printr-un genial artificiu literar îl imaginează pe săracul și disprețuitul Lazăr rugându-se în favoarea bogatului.  

Oare noi am face-o?