Ei bine răspunsul este simplu și are legătură cu cantitatea de capital investit în economiile României, Luxemburgului, Franței și Germaniei. Cu cât cantitatea de capital investită în bunuri de capital este mai mare, cu atât salariile vor fi mai mari în economia respectivă. Ar fi trebui să fie evident, dacă săpăm șanțuri folosind târnăcopul și lopata în mod necesar venitul săpătorului de șanțuri va fi la limita subzistenței. Dacă însă săpăm șanțul cu un excavator, excavatoristul este suficient de productiv pentru a avea o viață comodă. Diferența dintre venitul la limita subzistenței al săpătorului de șanțuri cu lopata și venitul îndestulător al săpătorului de șanțuri cu excavatorului nu are de-a face cu vreo calitate pe care unul dintre cei doi o posedă sau cu vreun defect al unuia  sau al altuia dintre cei doi, ci venitul muncitorului este mai degrabă în strânsă corelație cu unealta mânuită de fiecare. Pur și simplu unealta care înglobează mai mult capital va genera salarii mai mari decât unealta care înglobează cantități mai mici de capital. De aceea și nu pentru vreun alt motiv un excavatorist câștigă mai bine decât un muncitor manual, iar acum putem înțelege de ce un român câștigă mai puțin decât un neamț. Este așa pentru că în economia germană avem bunuri de capital mai abundente și mai valoroase decât în economia românească. Ar trebui să ne reamintim de cele de mai sus ori de câte ori ni se propun orice fel de creșteri de impozite, fie de mărire a acestora, fie de îmbunătățire a colectării impozitelor existente. Distrugerea capitalului prin impozitare nu produce bogăție, ci sărăcie. 

Citind cele de mai sus devine limpede că veniturile mai mari din Germania și mai mici din România sunt date de faptul că bunurile de capital sunt mai abundente și mai valoroase în Germania decât în România. Acesta este și motivul pentru care același lucrător poate avea în România salariul mediu al economiei românești, dar că, o dată mutat în Germania, acesta va putea practic peste noapte să să aspire la venituri de trei ori mai mari, venituri corespunzătoare mediei germane. 

 

Aderarea la Uniunea Europeană a țărilor ex-comuniste a însemnat mobilitatea persoanelor, aderarea la U.E. a însemnat că munca poate acum să migreze în mod optim către zonele de maximă densitate a capitalului. Pentru a preveni migrația muncii către zonele în care aceasta ar putea fi în mod optim valorificată, toate țările estice – cu excepția notabilă a României – au micșorat spre minim taxele pe muncă, tocmai pentru a egaliza veniturile realizate de pe urma muncii. Dacă rata taxării muncii este în așa-numitul Occident civilizat undeva în zona de 60% (am inclus și TVA-ul), este limpede că anulând sau minimizând taxele aplicate muncii, țările sărace din estul Europei își pot păstra competitivitatea în domeniul atragerii forței de muncă în detrimentul țărilor bogate din vest. Minimizarea taxării muncii a fost singura pârghie la îndemâna guvernelor estice, iar acestea au folosit-o cu succes, taxarea redusă a muncii păstrând în limite rezonabile exodul de muncitori est-europeni către economiile bogate din vest.

 

Analiza făcută de Deloitte sintetizată în tabelul de mai jos ne arată ratele efective de taxare a muncii în țările est-europene: vedem ușor că România este campioana absolută a taxării. România taxează munca la niveluri vest-europene, alegând să nu folosească practic singura pârghie la îndemână pentru a-și păstra în țară forța de muncă. Nu ar trebui, deci, să fim surprinși de dezastrul demografic al României, fiecare dintre lucrătorii ce lucrează și plătesc taxe în regim privat în România făcând o alegere irațională atunci când a decis să rămână în țară. 

 

 

Pe măsură ce ne îndreptăm spre subsolul clasamentului, observăm țări precum Polonia (rată a taxării muncii de 27%) și Ungaria (rată a taxării muncii de 34%) care, în ciuda ratelor semnificativ mai mari de taxare a muncii decât Estonia (4%), se află mult sub rata taxării muncii impusă de guvernanții români. Pe de altă parte, atât Ungaria cât și Polonia au încercat să ofere lucrătorilor compensări greu de cuantificat financiar pentru pierderile bănești suferite: în ambele țări putem observa societăți conservatoare care exaltă valorile familiei, normalitatea în înțelesul ei tradițional – valori evanescente în tot restul Europei. 

 

Spre deosebire restul țărilor comuniste, România are o rată a taxării comparabilă cu cea aplicată în Occident, iar spre deosebire de Ungaria și Polonia, societatea românească nu oferă familiilor ce decid totuși să rămână în țară compensări materiale și culturale pentru pierderea financiară suferită. Spre deosebire de vecinii estici, românii au ales să nu limiteze competiția pentru achiziționarea terenurilor, protejându-și astfel propriii cetățeni de competiția cu capitalul venit dinspre U.E., și asta în ciuda discriminării evidente din punct de vedere al taxării; familiile cu mai mulți copii nu au înlesniri fiscale ș.a.m.d. Mai mult, societatea românească este supusă asaltului progresist, bunicii descoperă că au ratat momentul ‘68, își  descoperă mai degrabă corpusculii Krause neîntrebuințați în perioada de pudibonderie specifică ultimilor decenii comuniste sau eventual canicultura – căci nu este vorba de chinologie - decât propriii nepoți, adulții preferă vacanțele în Grecia ș.a. copiilor deveniți factor de stres, în vreme ce puținii copii se refugiază de țăcăneala adulților în artificial, în lumea virtuală, în loc să învețe ceva util sau care să le facă posibilă înțelegerea din punct de vedere cultural a ceea ce văd în jurul lor. Totul e cu susul în jos, nu doar taxele aplicate românilor sunt occidentale, dar și societatea românească se occidentalizează în ritm alert. Iar atunci, de ce nu am prefera originalul?!

Acum este prea târziu, România este deja depopulată, de o eventuală reducere a taxării muncii ar beneficia nepalezii veniți să ne preia slujbele, o transformare conservatoare a societății ar trece nebăgată în seamă, mă îndoiesc că aceia care au început să ne înlocuiască vor observa astfel de nuanțe. Am ratat tot ce se putea rata: eficiența, normalitatea, posibilitatea de a construi o cultură și o civilizație în libertate. Dar am fost ironici, ne-am spus glumele sterile, am râs de unguri și polonezi, noi suntem cei buni, nu suntem iliberali, populiști și naționaliști. Am făcut exerciții de Caragiale, am dat o țară pe ironie și glumă, oare ce-am putea să ne dorim mai mult?