A fost posibil să uit de poveștile bunicilor și ale unchilor, de cărțile citite pentru că trăiam într-o lume în care până și presiunea ideologică a steagurilor inspirate din Revoluția Franceză era inexistentă. Trăiam într-o lume deasupra căreia flutura mândru steagul regal al unei Franțe demult dispărute, mergeam la o catedrală ortodoxă neatârnată, aflată în divorț de autoritățile comuniste de oriunde și de pretutindeni, populată cu vulturi bicefali, simboluri ale unui imperiu apus de mai bine de o jumătate de mileniu, mă simțeam acasă și mă simțeam, poate pentru prima dată în viață, în deplină siguranță. Limba franceză era atotputernică, începusem să visez în franceză, citeam în franceză, mă apucasem să traduc Bastiat, liberal clasic cum mă aflam mă pregăteam ca la următorul referendum să votez în favoarea independenței provinciei în care trăiam. Nu era naivitate, știam că partidul quebecos livrează dual, că în vreme ce în parlamentul federal multiculturalism însemna importul de musulmani și de asiatici, acasă în Quebec multiculturalismul era vândut ca fiind lupta pentru limba franceză, pentru tastatura franceză, pentru franceza über alles, știam că este o scamatorie de care nici chiar doamna în vârstă cu care mă întâlneam de obicei la saună, o rusoaică albă, capabilă să traducă în franceză Pasternak în vreme ce fierbea la 100 de grade Celsius nu reușea să mă elibereze: 

Da, mă credeam superior, dar am fost doar un reacționar amețit de simbolurile unor vremuri de mult apuse, incapabil să vadă dincolo de aparență. Pe scurt, am trăit comod, mi-am văzut de viață, am fost orb la ce se întâmpla în jurul meu. 

Împrejurări profesionale m-au condus apoi spre partea engleză a Canadei, am nimerit în Toronto în plină isterie „Black history month – Luna istoriei negrilor”, departamentul de resurse umane al băncii pentru care lucram înțelegea să-și terorizeze angajații cu tot soiul de istorioare edulcorate despre eșecuri cu care negrii au înțeles să-și condimenteze istoria oriunde au ajuns – din Africa sau Cuba până în Haiti sau America de Nord. Vizual, impactul a fost profund, dus a fost steagul regal, dus și vulturul bicefal! Steagul cu frunza de arțar – cel pe care-l știm cu toții astăzi – era ubicuu, m-am dus de câteva ori la biserica românească, în locul simbolurilor bizantine livrate pe filiera celei de-a treia Rome eram înconjurat de simbolurile Revoluției Franceze, contrastul era puternic, m-am trezit brusc din somnolența ideologică, am părăsit Canada pentru totdeauna curând după aceea.

Dar m-a frapat steagul cu frunză de arțar, am încercat să-i înțeleg istoria. Este scurtă, se suprapune destul de bine cu modul în care Partidul Liberal a redefinit vechea Canadă pentru a ajunge ceea ce vedem cu toții că este astăzi. Căci steagul cu frunză de arțar este o bună epitomă a istoriei recente a Canadei. Este curat, igienic, fără istorie și semnificație, un vid așteptându-și conținutul. A fost impus de Partidul Liberal în pofida opoziției conservator-progresiste (sic). Iar vidul a fost umplut cu o adunătură umană adusă de peste mări și oceane – mă includ și pe mine aici. Iar adunătura umană a vorbit mereu și mereu, le-a spus și în zilele din urmă camionagiilor verde în față ceea ce a spus zilnic de când a ajuns în Canada: vechea Canadă a murit, trăiască noua Canadă! Sondaj de opinie după sondaj de opinie, cu toate au arătat că libertatea este minoritară în Canada, fiecare rând de alegeri ne-a adus, pe parcursul a zeci de ani, mai departe de libertate. 

  

Iar dacă simbolurile au avut vreodată vreo importanță, protestatarii, camionagiii pe care acum îi vedem călcați în picioare, înfrânți și risipiți, n-au avut niciodată vreo șansă răsculându-se sub drapelul cu frunză de arțar, au avut șansa pe care o are doamna Le Pen pornind la asalt asupra elitelor tehnocrate cu drapelul Revoluției Franceze în brațe. Cu toții, camionagiii dar și doamna Le Pen, ar fi trebuit să înțeleagă împotriva a ceea ce luptă, să nu-și consume lupta și înfrângerea sub drapelul inamic – căci nu a fost niciodată vorba de vreun adversar. 

Marxismul covidos este victorios în Canada, Noua Zeelandă, Austria sau Australia, spectacolul organizat de domnul Putin în numele națiunii ruse nu ar trebui să ne orbească într-atât încât să nu vedem spectacolul organizat de domnul Trudeau în numele celor care trăiesc acum în Canada. Colapsul libertății se petrece sub ochii noștri mai peste tot în lumea occidentală, ne-am pierdut libertatea pentru că nu am fost în stare să ne-o apărăm de propriile elite, nu pentru că ne-a luat-o domnul Putin sau omologul său chinez cu nume imposibil de reținut. Propaganda e propagandă – rusă sau marxist-covidoasă – îmi pare lipsit de importanță pentru omul de rând. Pentru propagandiști este probabil ca propaganda marxist-covidoasă să fie mai lucrativă, se pare că până și domnul Tudor a devenit milionar în euro prestând-o. 

Amețiți de propagandă, nu mai știm care este steagul libertății, singurul sub care are sens să pornim la luptă. Să fie steagul vreunei dinastii? Să fie un derivat de la 1792 de trei culori, sau poate vreunul postmodern lipsit de istorie și semnificație? States are gangs with flags (Statele sunt bande cu steaguri), îmi susură la ureche un vechi prieten liberal clasic. Sunt confuz, va trebui să-mi pun ordine în gânduri, în dușmani și prieteni, în steaguri și credințe.