ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Citind presa săptămânii ce a trecut, am aflat că Rotterdamul va trebui să dezmembreze unul dintre podurile orașului pentru a face loc de trecere yacht-ului domnului Bezos, aflat în construcție într-unul dintre șantierele navale locale. Este un eveniment parcă făcut să fie exploatat de stânga politică, bunuri așa-zis publice precum un pod sunt distruse pentru a fi apoi reclădite doar pentru a face loc de trecere luxului opulent al superbogaților zilelor noastre. 

Am trăit ani de zile în Occident, am revenit în Orient de mai bine de 15 ani. Acum două decenii curierii pe bicicletă erau o chestiune extravagantă și oarecum exclusivistă, serviciile acestora erau disponibile doar în interiorul zonelor financiare din marile metropole și constau îndeosebi în livrarea rapidă a unor documente sensibile. În ziua de azi vedem curieri pe biciclete care livrează pizza până și în periferiile unor orășele de provincie precum cel în care trăiesc acum. Țin minte că, în poate prea desele pauze de fumat – pasionat de ciclism fiind –, eram atent la bicicletele curierilor pe care-i vedeam intrând și ieșind în sediul băncii în care lucram, erau mai toate biciclete scumpe sau extrem de scumpe. Erau biciclete de cursă urbană, rapide și zvelte, pachetul pe care-l livra curierul încăpea într-un pliu al hainei sau într-un buzunar, fiind, cel mai adesea, un disc flexibil sau o scrisoare cu multă grijă sigilată.
 
Acum îi văd pe biciclete șchioape, pedalând prin frig și zloată, cărând o pizza într-un soi de cutie cu bretele pe care o poartă în spate. Am trăit ani de zile și în Extremul Orient, până de curând credeam că diferența dintre noi, occidentalii, și orientali este și modul în care alegem să muncim, crezusem că în Occident munca ineficientă și brută a fost preluată de mașini, nu neapărat pentru că este mai economic să o facă mașinile, ci din grijă pentru aproapele nostru și dintr-un soi de pudoare față de societatea în care trăim. Nu mi-am imaginat să văd vreodată în Viena curieri pe bicicletă pedalând prin zăpadă pentru a livra mâncare, m-a șocat imaginea unui curier de aproximativ 50 de ani pedalând prin centrul istoric al Vienei transpirat sau ud leoarcă, nu mi-am dat bine seama. 

Munca bicisnică de tot soiul înlocuiește din ce în ce mai des munca ce ne permitea să ne întreținem familiile, munca care ne dădea demnitate și siguranța zilei de mâine. Revendicările stângii politice – asigurările sociale etc. – au crescut spre stratosferă taxele pe muncă iar, ca răspuns la penalizarea prin taxare a muncii, inginerii angajați de marile corporații au reorganizat întreprinderile în care lucrau, au descompus procesele, standardizând și automatizând tot ce se putea standardiza și automatiza, eliminând în mare măsură muncitorul calificat. Puși în competiție directă cu tot soiul de mașinării și calculatoare, ne refugiem în munci precare, prost plătite, slujbe în care este imposibil să lăsăm o amprentă personală, slujbe parcă făcute pentru a putea fi înlocuiți de oricine altcineva dispus să se lase instruit timp de o jumătate de oră. 

Într-una din săptămânile trecute, am observat că lângă farmacia de vis-à-vis de clădirea în care lucrez a apărut un spațiu la care se lucra de zor. Pe vremuri, acolo era o librărie, îmi amintesc că se numea, naiv și anacronic, „Ovid Densușianu”. Zilele trecute, muncitorii și-au terminat treaba, oroarea a fost revelată în toată splendoarea: a mai apărut încă un așa-zis cazinou, un stabiliment în care clienții – practic cu toții bărbați – își pierd banii munciți în munci frustrante în compania unor casierițe famelice. Munca proastă și nespecializată, disponibilă celor mai mulți dintre noi, ne transformă en masse în proli, acum avem și mentalități și obiceiuri de proli. Masculinitatea degradată de muncile meniale disponibile celor mai mulți dintre noi, adrenalina neconsumată ce se refulează împreună cu conținutul portofelelor noastre în stabilimente în care bărbații frustrați au impresia că au de-a face cu jocuri de noroc și nu cu algoritmi matematici care-i jumulesc fără scăpare de banii luați de la gura propriilor copii. Bărbați ce și-au pierdut demnitatea și se ascund de familii prin cazinouri plebee, sărăcia și lipsa speranței sunt regula acestui început de secol XXI.
 

Localurile în care se practică așa-zisele jocuri de noroc au schimbat înfățișarea orașelor noastre, au apărut peste tot, micile magazine, micile ateliere, până și barurile (căci ce-ar putea povești după ore petrecute într-o slujbă degradantă doi oameni aflați în fața unei halbe de bere?) au fost înlocuite de astfel de stabilimente în care mintea umană este pusă să bată în calcule statistice un algoritm și un procesor. Dar arhitectura degradată a orașelor noastre ne mai arată și altceva, ne arată că lipsa de speranță a devenit regula și nu excepția. Căci cei care pășesc pragul cazinourilor plebee ce se înșiruie unul după altul de-a lungul bulevardelor din orașele noastre și-au pierdut de mult speranța că prin muncă își vor scoate copiii din sărăcie, că-și vor scoate vreodată fiii din caruselul infernal în care se simt ei înșiși prinși. Este firesc să fie așa, în conivență cu autoritățile de reglementare de pretutindeni, marile corporații au crescut artificial prețul de intrare pe piață pentru omul dornic să muncească, competiția făcută de omul simplu și muncitor trebuie pur și simplu eliminată. Atunci când pentru a face munci simple din care străbunicii noștri-și câștigau cinstit pâinea lor și a familiilor lor avem nevoie de contabili, avocați, licențe sau alte binecuvântări birocratice, pe care o minte normală nu și le poate imagina, este limpede că doar companiile vor avea acces la astfel de activități, acestea nu vor fi accesibile omului simplu, omul simplu va plăti doar costurile birocratizării. 

Nu de mult, un mecanic în vârstă, a refuzat de frică și cu ochii în pământ să-mi repare bătrâna Dacia pe stil vechi, pe care încă o am, trimițându-mă la un service autorizat de frica problemelor legale, mi-a zis că nu este autorizat să repare structura de rezistență a mașinii, deși a făcut asta întreaga sa viață. I-am urmat sfatul, m-am întors la dumnealui cu hârtia doveditoare că am urmat procedura legală și cu mașina strâmbă după ce-am plătit mai mulți bani decât i-am plătit apoi bătrânului să-mi refacă ce-au stricat corporatiștii. 

Presiunea pentru a renunța la motoarele cu ardere internă nu are nimic de-a face cu schimbările climatice ci cu transformarea noastră, a tuturor, în proli lipsiți de mobilitate. Căci o camionetă Diesel pe care un mic meseriaș o poate folosi pentru a-și căra uneltele trebuitoare muncii costă o fracțiune din prețul echivalentului electric. Este limpede că doar companiile își vor permite astfel de vehicule, inconvenientul apariției unui tânăr tâmplar, grădinar ș.a. independent va fi eliminat, corporațiile vor fi singurele prezente pe piață. Inconvenientul apariției unor camionagii independenți prin capitale va fi, de asemenea, eliminat atunci când doar camioanele electrice, incomparabil mai scumpe decât cele Diesel, vor putea să circule pe drum. 

Faptul că domnul Gates a investit – indirect, desigur – în companii care produc și promovează carnea artificială, ne arată că și zilele micilor fermieri sunt numărate, în numele ecologiei, a asepticului ș.a.m.d. trebuie să renunțăm la modul nostru tradițional de a ne hrăni, hrana trebuie procesată în mari complexe industriale, inaccesibile micului fermier. Se pregătește o lume în care doar marile corporații vor putea produce hrană, porcul nostru cel de toate zilele, mielul de Paști pe care-l găseam gata tăiat în piață sunt deja istorie. Anul trecut am fost la cioban acasă să tai mielul de Paști, anul ăsta doamna care-mi vinde brânză în piață mi-a spus că nu pandemia, ci regulile sanitare îi interzic să aducă mieii gata tăiați, că va fi nevoită să-i vândă marilor magazine, dar că sunt binevenit să merg la stână pentru un miel.
 
Ocupată cu proiecte imobiliare, cu studii doctorale etc., Biserica nu are nimic de zis, nu a organizat în spații deschise aflate în propria proprietate ritualuri din care să excludă autoritățile sanitare în numele libertății religioase, nu bagă de seamă că copiii nu mai pot observa sângele mieilor inocenți, blănurile acestora pătate de sânge, că Paștile devin, încet-încet, o chestie aseptică și că ideea sacrificiului inocent, ideea de comunitate a fost îmbrăcată în plastic și așezată în congelatoarele din marile magazine. Oare Iisus a murit aseptic, nu a murit după ce a cărat transpirat pe munte în sus crucea, nu a murit acoperit de propriul sânge, oare nu moartea și învierea Acestuia o sărbătorim de Paști? Să fie asepticul condiția existenței noastre terestre?

Yahtul domnului Bezos, care dărâmă utilități publice în calea sa spre Ocean, nu mai este demult monopolul propagandistic al stângii politice. Redeschiderea competiției economice către omul simplu este o temă liberal clasică, nu una de stânga. Mai mult, liberalii clasici au argumente rothbardiene pentru a ne arăta că marile corporații suferă în mod inerent de ineficiență economică din cauza imposibilității de a face calcul economic, într-un mod întru totul similar sectoarelor socializate ale economiei. Dispariția tradițiilor și a particularităților societăților noastre în malaxorul corporatist, dispariția clasei mijlocii este în contextul de mai sus o temă conservatoare. Liberalismul clasic și conservatorismul, conservatorismul și liberalismul clasic sunt destinate să fuzioneze în expresii politice care să înlăture de la putere consensul marxist al actualelor elite occidentale. Insultele vor curge dinspre stânga, deja AUR a devenit o insultă în mediul intelectual românesc, este printre puținele evoluții intelectuale cu care AUR ar trebui să se mândrească. Dar pentru ca AUR să-și merite atât insultele, cât și succesul electoral, o clarificare ideologică este necesară, redescoperirea normalității, a libertății și a firescului, stabilirea unor canale de comunicare cu instituții inerent conservatoare, cu intelectualitatea liberal-clasică, sunt sarcini stringente și necesare. 

Spre deosebire de politicieni, intelectualii nu sunt oameni care să îmbrățișeze alegători în piața publică și să le mai și placă, din acest punct de vedere liderul AUR pare a fi omul potrivit la locul potrivit, intelectualii nu-și au locul în lumina reflectoarelor. Nu mă interesează apropiatul congres al AUR, luptele intestine din AUR sau din alte partide românești. Singura chestiune importantă pentru noi toți este o clarificare ideologică a partidelor antisistem, este extrem de important ca populația să găsească o alternativă la marxismul elitelor, ca tâmplarul, camionagiul, zidarul, țăranul ș.a. să fie lăsați să-și întrețină familiile din muncă independentă și cinstită. Și este important ca noile partide românești – AUR sau oricare altul – să găsească ideile potrivite pentru a reinventa clasa mijlocie, pentru a umple golul lăsat de stânga marxistă între zeroul bicicletei de curierat și infinitul iahtului domnului Bezos. 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews