Însă și mai dezastruoase au fost pierderile și suferințele omenești. Iar cu 140 ani în urmă, la 28 iunie a avut loc prima răstignire a  Poetului nostru Național. Mihai Eminescu era la vârsta lui Hristos, avea 33 de ani la momentul când a fost arestat și dus, în cămașă de forță, la spitalul de nebuni, devenind primul ziarist deținut politic al României.

 

Întocmai cum a scris mai târziu Coșbuc „Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”, dovadă că poeții nu se supun vremurilor. Am citit la unii cercetători ai activității ziaristice a lui Eminescu despre nevoile materiale ce l-au impus să facă salahorie la „Timpul” în defavoarea creației poetice. Poate așa este, căci Eminescu a trăit mereu constrâns de lipsuri materiale.

 

Însă, Eminescu a fost nu numai romanticul visător pe sub ninsori de tei. Îl cunoaștem ca om politic, militant ardent pentru unitatea neamului. Când era vorba de interesele poporului, visătorul romantic se transforma în cel mai aprig luptător.

 

Ne stau mărturie maniferstarea de la Putna 1871, articolele publicate în ziarul Timpul, precum și sinistrul apel al lui P. Carp, la acel moment ministru plenipotențiar al României la Viena,: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”.

 

Era periculos pentru că își iubea țara. Cel mai trist și de necrezut mi se pare faptul că nici unul din prieteni nu i-a fost aproape în acea zi, deși au fost mulți care au beneficiat de bunătatea Poetului. Iată numai un fragment din amintirile lui Teodor Ștefanelli: „Eminescu era bun la inimă, ceea ce se poate vedea și din următoarea întâmplare.

 

Odată, după amiază, înainte de Paștile anului 1863, când se finiseră orele de învățătură în clasa mea și colegii ieșeau din clasă, eu m-am urcat pe catedră și am strigat cât mă ținea gura: petrecere bună, domnilor! Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul școlii, se vede că nu-i plăcuse strigătul meu, se întoarse și-mi dictă pentru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni și servitorul scolii Onufri ca să încuie ușa... Tocmai când voia Onufri să încuie ușa, trece și Eminescu prin coridor, ducându-se acasă, și zărindu-mă, mă întrebă ce-i cu mine, iar eu îi povestesc cu mare supărare nenorocirea ce a dat peste mine... După vreo zece minute aud că scârțâie cheia la ușă și văd că intră Onufri și cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline de covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi și-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă voi elibera. Ce voios eram acuma și, în profunzimea mulțămirii și zăpăcelii mele, i-am promis lui Eminescu că și eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată” 

Am scris pe marginea acestei amintiri: Așa a fost Eminescu, dar nimeni (din câți i-au „promis”) n-a stat cu el aproape, nici la 28 iunie 1883, când a fost arestat de conjurația austro-ungară, nici când s-a stins la 15 iunie 1889, după ce a fost internat forțat în casa de sănătate a lui Șuțu.

Acum îi suntem mai mulți aproape. Ca o adiere mângâietoare peste această neagră zi îmi apare imaginea mormântului lui Eminescu, văzut într-o zi din preajma datei de 28 iunie. De câte ori am ocazia să trec prin București, mă opresc la cimitirul Bellu, găsind mormântul Poetului acoperit de flori. Acolo veșnic nu obosește să „revarse dulci scântei Atotștiutoarea”, și crengi de tei îi veghează veșnicia. Dar și atunci când nu-l troienesc teii, mormântul său e acoperit cu flori, semn că românii nu se leapădă de sufletul lor. (Maria Toacă)