În cadrul slujbei de Prohodire a generalului-maior (r) Radu Ioan Theodoru, Preasfințitul Părinte Ambrozie a rostit un cuvânt amplu, profund și emoționant, în care a așezat trecerea la cele veșnice a veteranului aviator în orizontul unei reflecții despre demnitate, credință, identitate națională și răspunderea generațiilor.

Vedeți și VIDEO: BOCETUL cutremurător al fiicei Generalului Radu Theodoru și mulțumirile Familiei și Camarazilor: Spre idealul de a avea o Românie a Românilor! 

Cu câteva zile în urmă, bravul ierarh apărător al celor mulți și slabi a rostit un alt cuvânt puternic de învățătură cu trimitere la problemele naționale, afirmând că „Societatea de astăzi, din păcate, este adesea condusă de epigoni care lasă județele fără apă, fără căldură, fără energie, crescând taxele și impozitele tot pe seama bietului popor, pentru că politicienii nu mai au empatie — adică milă. Când trăiești într-o bulă ideologică, într-o părere exagerată despre tine însuți, crezi că ești Făt-Frumos cu cu stea în frunte, este foarte greu să mai iei pulsul real al societății. (...) Trăim într-o lume extrem de complicată, în care ideologiile și anumite persoane ajung să judece până și Biserica, fie și pentru un cânt nevinovat, un colind cântat de copii, așa cum s-a întâmplat la Catedrala Mântuirii Neamului, când au cântat copiii de la Tronos Junior.", a spus tranșant PS Ambrozie în predica sa de la Catedrala Episcopală din Giurgiu transcrisă de Adevărul Bisericii.

Acum, la înmormântarea veteranului de războiu și scriitorului patriot Radu Theodoru de la Sfânta Mănăstire Comana, ierarhul a vorbit despre viața generalului ca despre „o existență trăită cu demnitate, luciditate și iubire jertfelnică”, subliniind că, la vârsta de 101 ani, „timpul pare a fi îngenuncheat” în fața unui destin dăruit „adevărului, credinței și neamului”.

O viață ca temei de legământ între generații

În debutul cuvântului, PS Ambrozie a adresat un mesaj de mângâiere familiei îndoliate, militarilor și întregii asistențe, arătând că despărțirea de generalul Theodoru nu înseamnă doar pierderea unei personalități puternice, ci și conștientizarea valorii unei vieți puse în slujba țării:

„Trecerea la cele veșnice a domnului general Radu Theodoru […] ne așază astăzi într-un spațiu al reflecției înalte, acolo unde istoria personală a unui om întâlnește istoria unei națiuni, iar memoria colectivă devine temelia unui legământ al generațiilor pentru viitor.”

Ierarhul l-a descris pe general drept „un spirit cultivat, un scriitor prolific, un analist lucid” și „un patriot pentru care iubirea de țară a căpătat intensitatea unei adevărate vocații spirituale”.

Demnitate, adevăr și libertate – valori neretractate

PS Ambrozie a evidențiat faptul că fidelitatea generalului față de valorile sale a fost „trăită realmente”, exprimată în uniforma purtată cu onoare, în scrisul său, în întâlnirile cu tinerii și în rigoarea morală cu care a privit societatea românească. Ierarhul a subliniat că generalul a aparținut unei epoci în care disciplina militară era „un etos”, iar ostașul era, înainte de orice, „un om al ordinii lăuntrice”.

În același registru, PS Ambrozie a amintit că, în secolul frământat pe care generalul l-a traversat – cu războaie, dictatură, totalitarism și confuzii – acesta a rămas credincios demnității, adevărului și libertății.

Seninătate în fața încercărilor și „zborul” continuat prin scris

O secvență deosebită a cuvântului a fost dedicată seninătății cu care generalul rememora episoade dramatice din carieră, inclusiv marginalizările și trecerea în rezervă la doar 38 de ani, în 1952. PS Ambrozie a punctat că retragerea forțată „nu i-a putut reteza aripile”, iar generalul și-a continuat „zborul” prin intermediul scrisului, având drept repere istoria țării și chipurile marilor voievozi: Decebal, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân.

Ierarhul a arătat că, într-o vreme în care unii își renegă valorile, generalul a știut să distingă „ceața groasă a dezrădăcinării” și „cântecul de sirenă al omului nou”.

Legătura cu Mănăstirea Comana și chipul unei credințe lucrătoare

PS Ambrozie a insistat asupra dimensiunii duhovnicești a vieții generalului, evocând apropierea sa de Mănăstirea Comana și echilibrul pe care îl găsea aici. Ierarhul a vorbit despre discreția credinței generalului, dar și despre faptul că monahii au fost martori ai unei credințe „vii și lucrătoare”.

În același context, a amintit de familia generalului – copiii, nepoții și soția sa, profesoara Angela Stela Theodoru – numită „îngerul păzitor” al celui plecat la Domnul.

Un om al demnității, nu al dezordinii

Într-un pasaj cu accent clarificator, PS Ambrozie a respins ideea că generalul ar fi fost un instigator la revoltă:

„Domnul general nu a fost un om al dezordinii […] nu a îndemnat niciodată la revoltă. Niciodată. A fost un om al păcii interioare, al demnității și al naturaleții.”

Mărturie personală: „Întotdeauna îmi voi aduce aminte…”

În final, ierarhul a coborât din registrul istoric și analitic într-o mărturie personală, care a strâns în câteva fraze întreaga greutate a unei prietenii și a unei legături sufletești. Cuvintele au fost rostite cu emoție, ca un rămas-bun de la ucenic către un „bunic” al conștiinței:

„Domnule general Radu Theodoru, vă păstrăm cele mai frumoase amintiri. Întotdeauna îmi voi aduce aminte și când mă mustrați, și când mă mângâiați, și când mă apărați, atunci când unii mă denigrau și eram hărțuit…”

Prin cuvântul său, PS Ambrozie a conturat nu doar portretul unui militar și scriitor, ci imaginea unui om rămas fidel unei vocații a demnității, pe care ierarhul a așezat-o sub semnul memoriei și al responsabilității pentru viitor.

ADEVARULBISERICII.RO a transcris cuvântul rostit de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, vineri, 12 decembrie, la slujba de prohodire a generalului Radu Ioan Theodoru (video mai sus):

”Îndurerată familie, întristată asistență, domnilor militari, întristată adunare,

Trecerea la cele veșnice a domnului general Radu Theodoru, general în retragere, ne așază astăzi într-un spațiu al reflecției înalte, acolo unde istoria personală a unui om întâlnește istoria unei națiuni, iar memoria colectivă devine temelia unui legământ al generațiilor pentru viitor.

La venerabila vârstă de 101 ani, când timpul pare a fi îngenuncheat în fața unei vieți dăruite adevărului, credinței și neamului, bunul Dumnezeu l-a chemat pe generalul Radu Ioan Theodoru în Împărăția Sa, pentru a-i dărui odihna și răsplata unei existențe trăite cu demnitate, luciditate și iubire jertfelnică.

La plecarea sa suntem chemați să conștientizăm nu doar absența unei personalități puternice, ci și valoarea unei vieți trăite cu o exemplară dăruire de sine către neamul nostru, cu o conștiință sfântă a identității românești și cu un simț al datoriei care a depășit limitele carierei militare.

Domnul general Radu Ioan Theodoru nu a fost doar un ofițer de elită, ci un spirit cultivat, un scriitor prolific, un analist lucid și, mai presus de toate, un patriot pentru care iubirea de țară a căpătat intensitatea unei adevărate vocații spirituale.

Viața sa a străbătut un secol frământat, un secol în care România a cunoscut războaie, dictatură, totalitarism, rapt, pierderi, renașteri, confuzii, dar și speranțe. În toate acestea, el a rămas fidel unor valori pe care nu le-a trădat niciodată: demnitatea, adevărul și libertatea, mărturisirea declarată și credința în rostul providențial al poporului român.

Această fidelitate a generalului Radu Theodoru nu a fost doar una declarativă, ci una trăită realmente. S-a exprimat în uniforma pe care a purtat-o cu onoare, în cuvintele pe care le-a așezat pe hârtie, în discursurile publice, în întâlnirile cu tinerii, în rigoarea morală cu care a privit mersul lumii și al societății românești în ansamblul ei și, mai ales, în smerenia care l-a caracterizat, prin care a înțeles că orice slujire autentică își are izvorul în slujirea față de Dumnezeu și, implicit, în slujirea față de semeni și conaționali.

Generalul Radu Theodoru a aparținut unei epoci în care disciplina militară nu era doar o tehnică, ci un etos, cu tot ceea ce presupune aceasta: un mod de a structura personalitatea prin sacrificiu, responsabilitate și loialitate. Din această formare, el a păstrat tot ceea ce era esențial: simțul datoriei împlinite până la capăt, respectul pentru adevăr, curajul de a rosti ceea ce conștiința îi dicta și o necontenită preocupare pentru binele comun.

A înțeles că un ostaș nu este un om al forței brute, ci un om al ordinii lăuntrice, al disciplinei interioare, al echilibrului și al disponibilității de a se pune pe sine în slujba celorlalți. Această disponibilitate l-a însoțit în întreaga sa viață și a transformat cariera militară a regretatului și bunului general Radu Theodoru într-o adevărată școală a caracterului.

Marea sa pasiune a fost și a rămas orizontul larg: în carlinga avionului sau la cârma vasului, pe cerul țării, pe apele Mării Negre sau ale Mediteranei, mereu, orizontul a fost adevărata perspectivă.

Preocuparea sa a fost, în fapt, preocuparea întregii generații formate temeinic în perioada interbelică și aruncate, fără nici cea mai mică protecție, în tumultul sociopolitic creat după instalarea regimului comunist prin fraudă. Într-o lume constrânsă să-și nege propria identitate, o astfel de preocupare devenea esențială pentru supraviețuire.

Născut la Ineu, în județul Arad, în anul 1924, în ziua de pomenire a Sfântului Antonie cel Mare, ocrotitorul monahilor, într-un mediu intelectual și patriotic deosebit, tânărul Radu Theodoru a urcat treptele formării intelectuale și profesionale cu tenacitate și pasiune, adesea cu îndârjire, dar și cu inteligența adevăratului militar de carieră, capabil să se adapteze în orice condiții și să extragă esențialul, adevăratul „aur” care se cerne în topitoare: aurul valorilor naționale, adânc înrădăcinate în pământul fertil al României Mari.

Ne-a surprins pe părinții de la Comana și pe toți cei dintre domniile voastre care l-au cunoscut și l-au prețuit umorul și seninătatea de care dădea dovadă chiar la vârsta senectuții, la o adevărată vârstă matusalemică. Seninătatea cu care rememora episoadele dramatice ale carierei sale, presărate cu delațiuni josnice și mârșave, cu marginalizări și, ca o nefericită cunună a acestora, trecerea în rezervă la numai 38 de ani, în anul 1952, la doar patru ani de la instaurarea regimului comunist.

Dincolo de nedreptatea situației, toate acestea sunt mărturii clare ale unei conștiințe împăcate, ale nevinovăției și ale încredințării că acțiunile sale nu au avut alt obiectiv decât împlinirea binelui față de țară și față de semenii săi. Retragerea forțată, comandată politic, nu i-a putut reteza însă aripile acestui aviator.

Astfel, maiorul de atunci, iar mai târziu generalul Radu Theodoru, și-a continuat zborul prin intermediul scrisului. Este paradigmatic modul în care, fiind obligat să se retragă din cariera militară, s-a refugiat în scris la o vârstă la care un autor este cu adevărat prolific, având multe de spus, nu doar datorită experienței militare, ci și a experienței celui obișnuit cu înălțimile cerului.

A ales ca punct de reper istoria țării și modelul marilor voievozi, pe care i-a evocat și i-a considerat nu doar oameni politici și de arme exemplari, ci adevărate icoane – cum îi plăcea adesea să spună – ale neamului românesc: Decebal, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, marii oameni ai demnității poporului român. Toți aceștia au reînviat în paginile scrierilor sale imaginea unui popor pentru care dragostea de țară a reprezentat totul.

Astăzi, această perspectivă pare unora lipsită de fundament, pentru că schimbările vremurilor ne-au pus în postura ingrată de a ne renega propriile valori și modele. Însă tocmai aici se află miza. Distrugerea identității naționale nu este o noutate a epocii inconștient intitulate „post-adevăr”, ci s-a manifestat recurent de-a lungul istoriei.

Domnul general Radu Theodoru – veșnică să-i fie pomenirea – a știut să distingă, dincolo de această aparentă claritate, ceața groasă a dezrădăcinării și cântecul de sirenă al „omului nou” pe care ideologiile își propuneau să-l creeze, „multilateral dezvoltat”, cum se spunea, dar golit de capacitatea afirmării identitare.

De nenumărate ori, în cadrul conferințelor preoțești organizate de noi în Episcopia Giurgiului, am simțit cu adevărat aprecierea de care se bucura în rândul preoților noștri. Mai mult decât atât, ne-am bucurat de prezența domniei sale în sânul obștii Comanei, de care era profund legat, prin prezența sa și prin cuvântul său patriotic, realist, naționalist. Și, ca o paranteză, mulți au reconsiderat termenul „naționalist”, considerat cândva perimat și încărcat de conotații negative, arătând că nu este ceva rău, ci, dimpotrivă, ceva firesc și necesar. Membri ai Academiei au glosat pe această temă, asupra acestui concept.

La adunările Episcopiei noastre, din care făceau parte și fac încă notabilități, oameni de cultură și fețe bisericești, impresiona prin ținuta sa, prin uniforma militară, prin cuvântul asumat și prin forța cu care trezea și forma conștiințe. Era, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-l vezi și să-l asculți.

Pentru că ne aflăm într-o obște monahală, îmi permit să evoc o pildă din Pateric: se spune că la călugării învățați din Tebaida, din deșertul superior al Nitriei, veneau mulți ucenici ca să audă cuvânt de învățătură de la Sfântul Antonie cel Mare sau de la Sfântul Pahomie cel Mare. Unul dintre ucenici nu l-a întrebat nimic pe bătrânul călugăr, ci doar îl privea cu multă luare-aminte. Bătrânul l-a mustrat spunând: „De ce nu mă întrebi nimic?” Iar el i-a răspuns: „Îmi este de ajuns să te văd.”

Această imagine o folosesc și pentru generalul Radu Theodoru. Pentru mulți tineri care l-au cunoscut și l-au ascultat, era de ajuns însăși prezența sa. Chiar fără întrebări, învățau din felul său de a fi, din lecțiile pe care le oferea nu didactic, nu într-un mod elitist ori academic rigid, ci asemenea unui bunic care vorbește cu nepoții săi.

L-am auzit mărturisind, în diferite ocazii și locuri, cu vocea sugrumată de emoție, că fiecare centimetru al tricolorului – și repeta acest lucru, uneori până la obstinație – este însemnat cu sângele camarazilor căzuți, pe care Biserica îi pomenește în toate timpurile și în toate locurile, căzuți pentru libertatea și demnitatea noastră, ale neamului românesc.

În acest an centenar, Biserica Ortodoxă Română, la ceas de sărbătoare, îi pomenește în Catedrala Națională, împlinind un ideal de veacuri, de care multă lume – și domnul general Radu Theodoru – s-a bucurat. S-a bucurat în viață și, suntem încredințați, se bucură și acum din ceruri.

Indiferent cât de vastă și impresionantă este biografia generalului în rezervă Radu Theodoru, există momente care nu țin doar de istoria publică, ci de o recunoaștere profundă a lucrării sale morale și spirituale. Un astfel de moment a fost acela care ne-a prilejuit binecuvântata ocazie de a-i acorda cea mai înaltă distincție a Episcopiei noastre. A primit, de asemenea, distincții și din partea Întâistătătorului Bisericii noastre.

Părintele Mihail, care i-a fost părinte duhovnicesc și, într-un fel, și nepot, a promovat întotdeauna personalitatea generalului Radu Theodoru: îl vizita, îl aducea aici, la Comana, pentru a conferenția și, mai ales, pentru a vorbi din experiența sa vastă, centenară.

Revenind la biografia sa, trebuie amintit că a fost forțat să părăsească Timișoara și s-a stabilit aici, la Grădiștea, lângă Comana, în apropierea conacului Grădiștenilor, la ctitoria voievodului Vlad Țepeș, lângă Mănăstirea Comana. În toate dimensiunile vieții sale publice era o prezență remarcabilă. Există însă o dimensiune fără de care nu putem înțelege pe deplin statura acestui om: legătura sa duhovnicească profundă cu Mănăstirea Comana.

Despre această legătură vorbea adeseori, raportându-se la istoria înaintașilor noștri, despre care a scris în cărțile sale – „Vulturul” și în celelalte numeroase lucrări, premiate de Academia Română, de numeroase instituții, orașe și localități din țară, dintre care multe au preluat numele generalului Radu Theodoru.

Între zidurile sfinte ale Mănăstirii Comana, adevărată vatră de spiritualitate și cultură, generalul Radu Theodoru nu și-a dat somn ochilor și odihnă pleoapelor, cum spune psalmistul David, dar a găsit echilibrul și liniștea interioară pe care fiecare dintre noi o caută, într-un fel sau altul, fie în viața monahală, fie în lume.

Nu este întâmplător faptul că, în ultimii ani, când bătrânețea își făcea simțită povara, pașii îl purtau adeseori spre mănăstire. Starețul Mihail, de care am amintit, i-a fost duhovnic, iar monahii de aici au fost martori ai apropierii sale de lumina necreată a lui Iisus Hristos, martori ai unei credințe care, deși discretă, în pofida studiilor și a personalității sale complexe, era vie și lucrătoare.

În acest drum al vieții sale, generalul Radu Theodoru nu a mers niciodată singur. I-au fost alături copiii, nepoții și, înainte de toate, profesoara Angela Stela Theodoru, soția sa, îngerul său păzitor, așa cum îi plăcea să o numească. Prezența dânsei a fost pentru domnul general sprijin, echilibru, siguranță și mângâiere, în fiecare etapă a vieții, în fiecare înălțime și în fiecare adânc.

În tăcerea casei sale – un adevărat muzeu, pe care sperăm să-l vedem transformat într-o casă memorială, asemenea celei de la Comana a lui Gellu Naum – se ruga și medita. Atunci când anumite persoane, ca să nu spun instituții, încercau să ne inducă în eroare, sugerând că generalul Radu Theodoru ar fi „făcut și dres”, noi, împreună cu starețul Mihail, l-am vizitat la casa sa din Grădiștea. Am găsit acolo o locuință modestă, cu o cameră mică, de aproximativ șase metri pătrați, cu o sobă simplă. Generalul își făcea singur focul, cu rigoarea și disciplina dobândite în cariera militară. Avea alături un adevărat înger păzitor, o doamnă distinsă, pe care se cuvine să o evocăm, care, cu multă discreție, nu tulbura liniștea acestui „vultur”. La vârsta aceea, când l-am vizitat, l-am salutat regulamentar, ca militari care au făcut armata. S-a bucurat ca un copil. Ne-am fotografiat, așa cum se obișnuiește astăzi, dar când ne-am permis, în glumă, să ne jucăm cu chipiul său de general, a spus ferm: „Stop, până aici. Acesta este al meu. Voi aveți chipiurile voastre de călugări.” A fost o lecție de viață despre demnitate, rigoare și respect.

Astăzi, generalul Radu Theodoru pleacă dintre noi și ne lasă un dor adânc. Mulți dintre cei care ne văd și ne aud, dintre cei care l-au cunoscut, au avut marele privilegiu de a-i fi aproape. Poate nu i-am citit cu toții toate cărțile, nici noi nu le-am citit pe toate. Îmi amintesc că aici, la Comana, a venit unul dintre marii mărturisitori ai temnițelor comuniste, Marcel Petrișor, de la Fortul Jilava. I-am cerut o dedicație pe cărțile sale, iar el ne-a spus: „După ce le veți citi, atunci vă voi da dedicația, ca să vedem cum le-ați înțeles.”

Cărțile generalului Radu Theodoru sunt adevărate mărturii despre istoria încercată a neamului românesc, despre credință, demnitate și onoare – valori nepieritoare. Ele se găsesc astăzi în casele oamenilor iubitori de cultură, de neam și de țară și nu pot fi confiscate, arestate sau distruse.

Am așteptat semnătura domnului general, dar suntem convinși că, de acolo, din ceruri, ne va dărui un autograf mai prețios decât orice semn pe hârtie.

În acest tablou al vieții sale jertfelnice nu poate fi trecută cu vederea legătura profundă cu fiii săi, Voica și Horia, fii ctitori aici, la mănăstire, și cu fiica sa, despre care mărturiile publice vorbesc cu emoție. Voica Theodoru a fost pentru tatăl său o prelungire a propriei sensibilități, o punte vie către generațiile viitoare și o mărturie a idealurilor în care generalul Radu Theodoru a crezut, s-a format și pentru care a luptat o viață întreagă.

De asemenea, Horia Theodoru a împărtășit ideile, trăirile și frământările tatălui său. A fost nu doar martorul drumului său intelectual, ci și un continuator al stărilor de spirit, al aspirațiilor și al preocupărilor pentru neam, cultură și adevăr. În ochii generațiilor mai tinere, generalul Radu Theodoru își regăsea speranța că România nu este o povară, ci o moștenire sfântă, transmisă din tată în fiu.

În iubirea și prezența familiei sale, generalul găsea bucuria simplă și profundă, aceea care dă forță unui om să lupte și să creeze. Fără mângâierea lor, fără sprijinul lor afectiv și fără răbdarea lor, multe dintre paginile care astăzi luminează cultura română nu ar fi existat. Familia sa a fost pentru dânsul un dar, o ancoră și o binecuvântare.

Mulți dintre domniile voastre, care v-ați perindat în aceste zile pe la catafalcul generalului Radu Ioan Theodoru, sunteți militari de carieră, iar noi ne bucurăm să vă vedem aici, să vă salutăm regulamentar. De asemenea, generații tinere, care au avut privilegiul de a-l întâlni, de a-l asculta și de a-l atinge, sunt profund impresionate de personalitatea și de moștenirea pe care Radu Theodoru a lăsat-o.

Avea o manieră elegantă, aproape părintească, de bunic, de a se apropia de tineri. Prieteni apropiați ai noștri, preoți tineri, pasionați de motociclete puternice, l-au determinat pe general să se urce pe motocicletă, tocmai pentru a se apropia de tineri.

La aproape 100 de ani s-a urcat într-un planor, iar în urma unei aterizări forțate și-a fisurat bazinul. Chiar și atunci a rămas demn. Putea să stea în uniformă, aici, la slujbă, ore întregi. Disciplina vieții sale, militară și personală, ne-a arătat un bărbat puternic până în ultima clipă a existenței sale.

Astăzi, când poporul român își ia rămas-bun de la generalul Radu Ioan Theodoru, Mănăstirea Comana pierde un fiu duhovnicesc rar, iar România pierde un om cu literă mare, care a știut să spună adevărul cu demnitate și respect, chiar și atunci când adevărul deranja.

Mă întreb – deși nu sunt Marcus Aurelius ca să vorbesc cu mine însumi – dacă generalul Radu Theodoru nu ar fi meritat, pentru lucrarea sa academică, pentru cărțile scrise, pentru conferințe și pentru gradul militar dobândit, onorurile militare cuvenite unui militar de carieră: să fie purtat pe afet de tun, să primească salve și onoruri militare. A arătat prin tot ceea ce a spus și a scris că istoria a fost adeseori nedreaptă cu românii și ne-a reamintit acest lucru.

Ne-a învățat că, indiferent de privațiuni, persecuții sau greutăți, trebuie să rămânem oameni ai demnității, cu o înaltă conștiință morală și intelectuală, și să creștem generațiile în credință.

Îi spuneam adesea, împreună cu părintele Mihail, să nu mai iasă la televiziuni, mai ales că auzul îi slăbise. Am mai cunoscut un bătrân, Patriarhul Teoctist, care se prefăcea surd pentru a avea timp să cântărească răspunsurile în chestiuni delicate. Poate că nici generalul nu era atât de surd, dar noi îl îndemnam: „Domnule general, până prindeți semnalul de la televizor, până se face legătura cu telefonul de la Grădiștea, nu mai ieșiți, pentru că unii vă pot folosi.”

A ascultat până la un punct. Apoi a spus: „Este adevărat, unii m-au sfătuit spre binele meu să tac, dar eu nu pot să tac.” Și a continuat să vorbească, să arate tarele societății și greutățile ei. Așa a rămas până în ultima clipă a vieții sale.

Privim astăzi cu drag și cu dor, dar și cu demnitate, pentru că am avut privilegiul de a cunoaște un astfel de om în vremuri în care fărădelegile se prescriu ușor, păcatele se iartă prea lesne, iar oamenii fără valoare ajung sus, iar nelegiuirile se întâlnesc pretutindeni, cum spunea profetul în Vechiul Testament.

Din viața și cuvântul său învățăm – și vor învăța, poate și mai profund, generațiile care vin după noi – cum să trăim demn și cum să rostim adevărul. Pentru că au fost vremuri, după anul 1948, după pactul Ribbentrop–Molotov, după instaurarea dictaturilor, când militari ai armatei regale au plecat la război și s-au întors într-o dictatură, fiind întâmpinați cu umilință, închiși la Sighet sau în alte temnițe. Mulți au plâns atunci, văzând cum o țară liberă devenea captivă.

Pentru libertatea de exprimare, pentru convingerile religioase și pentru credință, numeroase personalități ale României au fost deportate, întemnițate, reduse la tăcere – adevărații sfinți ai închisorilor.

Generalul Radu Theodoru ne-a spus că astăzi trebuie să mărturisim adevărul cu orice preț, pentru că Hristos Însuși spune că adevărul ne face liberi. Ne avertiza că există riscul ca generațiile viitoare să privească o istorie falsificată, scrisă selectiv, în care sunt promovate doar vocile care slujesc sistemului.

Îl întrebam uneori: „Domnule general, nu vă este teamă că, pentru ceea ce spuneți, ați putea fi lipsit de libertate?” Răspundea senin: „Eu vorbesc pe documente.” Și se întorcea la cărțile scrise cu 50 sau 70 de ani în urmă, verificând dacă undeva a spus vreun neadevăr.

A rămas până la capăt un dascăl al cugetului și al simțirii românești.

Eu am scris multe lucruri aici, dar am vrut să dăm această mărturie de suflet, pentru că și noi, ca unii care am făcut armata, am învățat disciplina, iar în Biserică am învățat și mai profund disciplina vieții monahale și a clerului. De ambele ne-am folosit în viața noastră. Preoții și călugării s-au folosit de militari și de experiența lor.

Datorită faptului că știam să scriu cu peniță Rotring și să fac hărți, am stat aproape de un general, la kilometrul 4-5, la divizia din Constanța. Făceam hărți și scriam ordinul de zi pe unitate. Într-o dimineață ne-a vizitat generalul Vasile Milea, martir. Dumnezeu să-l odihnească! În cărțile de la anticari, când găsesc lucrări de istorie militară a poporului român, foarte multe articole sunt scrise de regretatul general-martir Vasile Milea.

Am crescut într-o disciplină, iar când vedeam militarii cu pieptul plin de decorații, absolvenți ai Academiei Tehnice Militare și ai altor școli de elită, ne doream și noi să fim ca ei. În discuția care se poartă astăzi în societatea românească, dacă armata ar trebui să fie obligatorie sau nu și sub ce formă, am intrat și eu în anumite dezbateri. Bineînțeles, am încasat multe „urări de bine”, pentru că societatea românească din care provine generalul Radu Theodoru este extrem de divizată. Extrem de divizată. Este înrobită, este supraimpozitată, este apăsată din toate părțile. Aceste lucruri trebuie spuse. Aceasta este realitatea și trebuie mărturisită, chiar cu primejdia mărturisirii, așa cum spunea Nicolae Steinhardt.

Sunt multe lucruri de spus și multe lucruri care rămân nerostite. Dar cred că dumneavoastră, cei care ați fost de față și în discuțiile pe care le-am purtat, înțelegeți că, încheind acum, parcă nu vrem să-l lăsăm pe domnul general să plece de la noi.

Am spus următorul lucru: pentru ca tinerii de astăzi să aibă apetit și interes pentru armată, ar trebui ca în școlile care nu sunt neapărat militare – liceele obișnuite – să vină militari de carieră, precum a fost generalul Radu Theodoru, să le vorbească tinerilor despre istoria adevărată. Pentru că astăzi nu mai citește aproape nimeni o istorie sinceră a poporului român, citându-l aici pe Florin Constantiniu. Există foarte multe istorii nesincere despre poporul român, scrise de alții. Generalul Radu Theodoru îi numea într-un fel anume pe aceștia.

Spuneam acest lucru mergând la show-ul aviatic de la Mihail Kogălniceanu – pentru că vorbim de un pilot, nu-i așa, de un general – sau la Băneasa, am fost impresionați de câtă lume venea acolo: familii de militari, copii mici care cunoșteau fiecare aparat de zbor. Când am văzut că fete de 26 de ani sunt piloți pe F-16, comandanți de escadrilă, am zis: astfel de copii, tineri, fete și băieți, spirite academice, piloți ai aerului și eroi ai aerului, cum a fost generalul Radu Theodoru, ar trebui să vină în școli, pentru ca tinerilor să li se trezească interesul pentru aceste valori. Altfel, nu suntem bine.

Domnule general Radu Theodoru, vă păstrăm cele mai frumoase amintiri. Întotdeauna îmi voi aduce aminte și când mă mustrați, și când mă mângâiați, și când mă apărați, atunci când unii mă denigrau și eram hărțuit, așa cum și domnia voastră ați fost hărțuit. Ați fost un mare părinte, un adevărat bunic.

Am considerat potrivit ca astăzi, în această zi în care plecați dintre noi, să spun aceste lucruri și să vă facem o slujbă frumoasă, alături de părinții stareți care au venit aici, pentru că v-am iubit foarte mult și pentru că ați fost prezent adesea la Comana.

Mi-aș dori ca tot ceea ce am auzit de la dânsul – cuvinte nepublicate, neînregistrate – acum, mai mult ca oricând, să fie editate și promovate. Pentru că, citând sursele, nu vom fi pasibili să cădem sub incidența unei legi despre care Eminescu spunea: „Legea-i o frază de dânșii inventată, ca cu-a ei putere să ne-apelece-n jug.”

Veșnică să-i fie pomenirea. Dumnezeu să-l ierte.

Am săvârșit slujba de prohodire a celui care va rămâne în veșnicie pentru noi, generalul-maior Ioan Radu Theodoru. Suntem extrem de emoționați, fiecare dintre noi, pentru că, așa cum spuneam ceva mai devreme, avem foarte multe amintiri. Ne sunt dragi aducerile-aminte, dar și cuvintele bunului nostru bunic, camarad, prieten, cel care ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o adevărată lecție de viață.

Trebuie spus că aici, în reședința domniei sale de la Grădiștea de Giurgiu, nu trăia asemenea unui general care se bucură de toate efectele, distincțiile și privilegiile funcției sale. Nu trăia într-un conac, într-o casă somptuoasă, nu avea ordonanțe militare lângă dânsul, ci avea o femeie care îl iubea ca pe un tată – sora despre care am pomenit, Nela. Trebuie spus că ea a fost un adevărat înger păzitor care, cu ocrotirea familiei, a copiilor și a nepoților, a primit acest mandat. Nu l-a deranjat pe domnul general din meditațiile și din scrierile sale, fiind o prezență discretă și plină de grijă.

Reiterez ideea că domnul general tot ceea ce a făcut în viață a făcut și pentru veșnicie. Astăzi nu pleacă la ceruri un general. Înaintea lui Dumnezeu suntem cu toții ostași ai lui Hristos. Astăzi pleacă la ceruri un adevărat ostaș al lui Hristos, cu demnitate. Nădăjduim că Hristos îi va spune – așa cum sperăm pentru fiecare dintre noi –: „Bine, slugă bună și credincioasă. Peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău.”

Vă mulțumesc fiecăruia dintre domniile voastre, celor care, rând la rând, în serile acestea, ați venit la catafalcul bunului general Radu Theodoru, v-ați recules, ați făcut rugăciunile dumneavoastră, precum și celor care v-ați implicat în organizarea slujbei ceremoniale de prohodire, căreia noi, clericii, am căutat să-i dăm o distincție aparte, după rânduiala militară și bisericească. Chiar dacă nu a avut onoruri înalte potrivit gradului său, dumneavoastră sunteți cei care l-ați purtat pe catafalcul credinței și l-ați ridicat – și îl veți ridica în continuare – la demnitatea pe care a avut-o și pe care o merită.

Nădăjduiesc că se va scrie mai departe despre el. Până acum, generalul a scris pentru noi. De acum, dumneavoastră va trebui să scrieți despre un alt Theodoru – trimitere la o carte faimoasă –, despre Theodoru al nostru, despre Radu Theodoru al nostru, cel care ne-a învățat, ne-a sfătuit, ne-a dojenit, ne-a mustrat și care rămâne o mărturie peste veacuri.

Părintele arhimandrit doctor Mihail Muscariu, știindu-l iubitor de artă și cultură românească și de spiritualitate românească, cunoscând implicarea sa în viața mănăstirii pe care generalul Radu Theodoru a iubit-o, a sprijinit-o și a promovat-o, prin ridicarea de troițe pentru eroii aerului și pentru toți eroii din toate timpurile și locurile, va ști, sunt convins, să așeze aici, la mormântul din incinta mănăstirii sfinte, un semn de aducere-aminte.

Aici, unde se odihnesc sute de eroi căzuți în Războiul de Independență, în Primul și al Doilea Război Mondial, în mausoleul eroilor de la Comana, alături de eroii credinței – monahii, călugării și preoții – alături de adevărații eroi ai neamului, se va odihni, întru așteptarea învierii celei de obște, cel care a fost și va rămâne pentru posteritate generalul-maior Radu Theodoru.

Poate că, împreună cu părintele Mihail și cu sculptori cunoscuți, vom gândi și un portret, un bust al generalului nostru drag aici, în incinta mănăstirii, pentru că multă lume va veni, se va reculege, iar atunci când vor citi, ca într-un dulce epitaf, cuvintele așezate acolo, își vor aduce aminte de acest bărbat falnic, care, chiar dacă pleacă dintre noi, păstrează trăsăturile spirituale și morale ale celui care ne-a marcat viețile și destinele.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați venit. Îi salut cu respect regulamentar pe domnii militari, pe camarazi, pe toți cei prezenți astăzi. Mă bucur că ați venit și că ați cinstit onorurile pe care le-a meritat. Dumnezeu să primească dragostea, reculegerea și decența cu care ați fost de față.

Și pentru că domnul general nu a fost un om al dezordinii, nu a îndemnat niciodată – așa cum greșit s-a spus și greșit s-a înțeles – la revoltă. Niciodată. A fost un om al păcii interioare, al demnității și al naturaleții, așa cum ar trebui să fie fiecare român.”

ADEVĂRUL BISERICII