Astăzi, în după-amiaza zilei de 10 noiembrie 2025, în timpul Vecerniei Sf. Marelui Mucenic Mina, doamna Galina Răduleanu, pătimitoare în temnițele comuniste și reputat medic psihiatru, a părăsit lumea aceasta pământească, la vârsta de 92 de ani, pășind dincolo, în hotarul veșniciei lui Dumnezeu, pe Care L-a iubit și slujit întreaga viață.

 În imaginea de mai sus, PS Macarie alături de Galina Răduleanu și Niculina Moica, ambele foste deținute politic, care au primit din partea Preasfințitului Părinte Macarie, la Oslo, cea mai înaltă distincție a eparhiei, Crucea Nordului, în Duminica Mironosițelor, din 12 mai 2019

 Preasfințitul Macarie al Europei de Nord a stat de vorbă cu dr. Galina Răduleanu în urmă cu cinci ani iar interviul oe care îl republicăm azi In Memoriam a apărut în reputata revistă "Familia Ortodoxă", parteneră a ActiveNews:

„Această închisoare a fost

pentru mine o a doua viață”

Nu încetez să dau slavă lui Dumnezeu pentru darul de a ne face martori ai acestor oameni, bărbați și femei, care au reactualizat în contemporaneitate mărturia Bisericii persecutate dintotdeauna și din toate locurile. Galina Răduleanu privește experiența sa carcerală ca pe una a nașterii din nou ‒ lucru greu de înțeles pentru noi, astăzi, dar dătător de nădejde, pentru că e dovada vie a faptului că Duhul îi întărește pe cei care își asumă Crucea, astfel încât suferința să le devină prilej de înălțare duhovnicească. Încercarea regimului comunist de a-i înfrânge, de a-i suprima, de a le rupe rezistența lăuntrică a eșuat, iar ei au biruit întru Domnul și au ieșit din persecuție mai buni, mai înțelepți, mai înduhovniciți. Cât îi avem lângă noi, se cuvine să-i ascultăm cu atenție, atât pentru a ne înțelege trecutul, istoria recentă, cât și pentru a ne cunoaște viitorul și a ne pregăti pentru el. (PS Macarie)

-   Soră Galina, cum a fost viața dumneavoastră până la arestare?

- Când am ajuns să devin mai conștientă de mine însămi, m-am rugat la Dumnezeu să nu-mi dea o viață plicticoasă. Și Dumnezeu mi-a dat această ocazie, să nu am o viață plicticoasă.

Nu a fost o viață ușoară, dar a fost plină de evenimente. Începând din copilărie, de la 7 ani, a fost refugiul. Rușii au venit în 1940 în Basarabia, și noi am început să ne pregătim să ne refugiem. Rușii nu ne-au lăsat, ne-au chinuit destul de mult, dar eu, copil fiind, nu simțeam acest chin atât de tare. Acum, reamintindu-mi, stăteam în vagoane, trăgeam pe linie moartă, uneori nu aveam apă, uneori nu aveam mâncare, dormeam prin gări, pe scânduri, mergeam în căruțe cu coviltir, mâncam covrigi...

În 1940 am trecut Prutul. Eram copil, și în capul păpușii mele mama pusese bijuteriile de familie. Eu știam că e ceva foarte periculos și că țineam în mâna mea un fel de bombă, și-mi era o frică îngrozitoare! Dar la capul podului, tata a fost refuzat, întrucât era un om foarte revoluționar ‒ dar revoluționar în sensul spiritual, adică nu admitea nedreptatea, hoția, minciuna, și atunci intra în conflict cu oamenii care aveau funcție de răspundere, indiferent din ce strat al societății. Deci la capul podului era o comisie care îi verifica pe cei care trebuiau să vină în România ‒ pentru că, într-adevăr, rușii trimiteau și spioni ‒ și acolo i se dusese tatei vestea că ar fi spion, motiv pentru care voiau să ne refuze. Odată refuzați, Siberia era asigurată.

Eu nu știam, dar vedeam că este ceva: când tata fusese refuzat, mama începuse să plângă și plângeam și eu, că nu știam ce se întâmplă. Și Dumnezeu a făcut ca la comisia respectivă să apară un coleg al lui tata, care îl știa foarte bine și care le-a spus adevărul: „Nu se poate, noi îl cunoaștem și știm ce fel de om este!ˮ. Atunci ne-au dat drumul și am venit pe teritoriul românesc.

-  Cu păpușa în brațe?

- Cu păpușa în brațe și cu această frică îngrozitoare. Dar nu-și dădeau seama ce poate să însemne pentru un copil toate aceste lucruri. Pentru mine însă au fost niște stigmate care mi-au marcat existența și felul meu de-a fi.

În 1941 ne-am întors în Basarabia. Tata nu admitea, tata își iubea provincia extraordinar...

- Vorbiți-ne puțin despre tatăl dumneavoastră, despre Părintele Boris Răduleanu.

- Tata s-a născut într-o familie cu doisprezece copii, dânsul fiind al unsprezecelea. Bunicul meu a fost preot întâi la Izbești, unde s-a născut tata, și pe urmă a fost mutat la Trifești, unde a și murit. Una dintre minunile pe care tata le-a povestit era faptul că, atunci când tata era copil, bunicul a făcut o boală foarte grea, cred că tifos exantematic. Doctorii i-au spus bunicii să se pregătească de înmormântare; bunicul nu se mai putea mișca din pat, nu mai putea să înghită nimic. În ajun de Sfântul Nicolae a fost o procesiune cu icoana Maicii Domnului prin sat, iar bunicul l-a visat pe Sfântul Nicolae, care i-a spus: „Știu că ai doisprezece copii. O să te mai las să trăieștiˮ – și i-a spus numărul de ani. Și dimineața, când a venit bunica, bunicul s-a sculat, a cerut să mănânce, și din momentul acela a fost un om sănătos și a trăit exact cât a spus Sfântul Nicolae.

„Să nu faci ceva de

care să-ți fie rușine”

Tata a fost o fire extrem de puternică și extrem de devotată ideii de dreptate și de slujire a lui Dumnezeu. Și-a ales această slujire ca o chemare, nu ca o meserie, și a considerat că cel mai important lucru este slujirea lui Dumnezeu cu orice preț, cu orice jertfă, chiar și a copiilor – așa cum s-a și întâmplat. A fost un luptător. El nu a considerat misiunea de preot doar o slujire în biserică, ci o luptă pentru credință, pentru dreapta credință. Mai ales în epoca aceea, când erau atacuri prin bolșevism foarte puternice în Basarabia, tata a fost redactor al unui ziar creștin, unde scria articole împotriva bolșevismului ateu, articole care, după aceea, au constituit un act de acuzare al regimului comunist. Erau articole scrise înainte de ’44.

Pentru că nu era un om foarte comod pentru superiori, drept răzbunare a fost trimis în linia întâi pe front. Tata nu era preot militar și, din câte știu, nu era legal să fie trimis în linia întâi, dar a fost trimis acolo în speranța că nu se va mai întoarce. Și uite că s-a întors, după ce a făcut frontul și a trecut prin situații din care povestea că a scăpat cu greu de a nu fi prins prizonier sau de a nu fi omorât. A venit în ’44 acasă, în Basarabia și, pentru că știrile de acolo erau foarte liniștitoare, a plecat cu mama la București, iar noi, copiii, am rămas acasă. Dar frontul s-a apropiat. În București se spunea că totul e bine, însă căruțele începuseră să se îndrepte spre România, și noi eram în Basarabia și părinții erau în România și nu știau ce se întâmplă. Noi așteptam momentul în care să ne așeze într-o căruță, ca să putem să plecăm în România. Altfel am fi fost pierduți.

Din fericire, au apărut ai mei, au văzut ce se întâmplă, au pus totul în două geamantane și am plecat la gară.

- Tatăl dumneavoastră, când s-a întors de pe front, a adus niște icoane?

- Da, cinci icoane pictate. Trupele române au intrat într-un sat care fusese înainte bombardat, în care casele erau distruse și populația evacuată, și ei au fost încartiruiți într-una dintre case. În casa de alături, un perete fusese dărâmat de bombe și, în grosimea acelui perete, tata a găsit aceste cinci icoane, pe care le-a luat și le-a adus în țară. Sunt icoane martirizate, icoane vii.

Când am plecat în România, le-am luat cu noi. Eu am ținut foarte mult la icoana Maicii Domnului, am înrămat-o și am avut-o la mine, la țară. Atunci când au venit să mă aresteze, icoana mi-au lăsat-o, nu mi-au confiscat-o, cu toate că mie mi-au confiscat tot ce aveam.

- Pe ce insista cel mai mult tatăl dumneavoastră în educația pe care v-o dădea?

- Pe aceea de a avea conștiință morală, de a-ți căuta rostul în viață și de a face voia lui Dumnezeu – lucru dificil de tot! Eu nici nu înțelegeam pe vremea aceea ce înseamnă să fac voia lui Dumnezeu, pentru că în firea mea eram o rebelă, foarte orgolioasă, și mi se părea că este mai important să fac voia mea.

De fapt, nici nu mă întrebam care e voia lui Dumnezeu, ci consideram că voia mea este prioritară. Foarte târziu, și tot lovindu-mă de multă suferință, mi-am dat seama de marea mea greșeală. Dar pentru tata, în general, conștiința morală era importantă, să nu faci ceva de care să-ți fie rușine.

„Lumina o aduce Hristos”

- Pe dumneavoastră când și de ce v-au arestat?

- Pe mine m-au arestat pentru că l-au arestat pe tata, și pe tata l-au arestat pentru că a intrat în conflict cu stăpânirea comunistă și cu stăpânirea bisericească. Pentru că se făcuseră niște ședințe pe raion în care erau convocați preoții, și acolo se făcea o educație democratică, iar preoții trebuiau să spună că „Lumina vine de la răsărit” și „Pacea vine de la U.R.S.S.” și să facă apologia sistemului. Tata a fost singurul care s-a ridicat și a spus: „Lumina o aduce Hristos. El este Pacea, El este Lumina lumiiˮ. Toată lumea a încremenit, tatei i s-a luat cuvântul, i s-a interzis să mai vorbească, și atunci tata a spus că, în condițiile acestea, el nu mai are de ce să mai vină la convocări. Și așa a început conflictul.

Lucrurile au mers din ce în ce mai adânc, au găsit și oameni pe care să-i facă informatori, până când s-a ajuns la concluzia că e dușman al regimului și trebuie înlăturat. Plus că făcea în continuare și catehizarea în biserică ‒ știți că, în vremea comuniștilor, se acceptase de către ierarhie să nu se facă catehizare copiilor. Două generații au fost lipsite de această catehizare; urmările le vedem și astăzi. Tata, totuși, a continuat, adică nu accepta să facă compromisuri în privința credinței sub nici o formă. Și atunci au venit și l-au arestat, l-au percheziționat și i-au luat absolut tot ce era scris. Tata avea multe cărți începute, de pildă, „Filosofia creștină a istoriei” – tata făcuse și Filosofia și Teologia la Cernăuți.

La percheziție au găsit și niște caiete ale mele de însemnări în care eu, elevă fiind, făceam critica regimului într-un mod foarte ironic și foarte puțin politicos. Lucrul acesta le-a atras atenția asupra mea. Iar într-unul din caietele pe care le-au găsit scrisesem că una din prietene mi-a spus că o să vină să-mi citească din poeziile lui Radu Gyr, lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Dar nu pentru intenția de a-mi citi aceste poezii m-au arestat; după aceea au urmat vestitele lor manevre. Ei inventaseră un articol, articolul 209, punctul 2, litera a) ‒ „delict de uneltireˮ se numea. În acest delict de uneltire intra absolut orice, orice! Dacă vorbeai cu cineva și spuneai că mărfurile străine sunt mai bune decât cele românești și cineva te reclama, erai arestat pentru subminarea economiei naționale. Acesta era articolul. Când auzea cineva, se speria: „Ia uite, mă, ce a făcut asta, a subminat economia!”.

Atunci au tras concluzia: deci tatăl este împotriva regimului pe plan religios, dar și pe plan politic; la fiică avem dovadă scrisă, între ei sigur că au fost discuții ‒ și iată conținutul articolului 209 în picioare! De aici a început ancheta. M-au arestat, eram la țară, la Poiana Mărului, lângă Brașov. Eu am făcut la Cluj facultatea și am fost repartizată la Brașov, și am lucrat la Brașov un an, și un an la Poiana Mărului. Era în 1960. Pe 23 septembrie au venit și m-au arestat. M-au dus la Uranus și de atunci a început o altă viață.

- Ați trecut prin mai multe închisori?

- Uranus a durat mult, pentru că voiau să mă folosească și ca martor pentru un grup de colegi de la Cluj, care erau arestați a doua oară, ca să spun că și acolo s-a discutat, că erau toți legionari. Și nu le-a mers, dar ei pentru asta m-au ținut la Uranus. Pe urmă m-au dus la Jilava, unde am stat destul de puțin. M-au dus la o colonie de muncă la Arad și pe urmă la Oradea, unde am stat mai mult și de unde m-am eliberat pe 23 iunie 1964.

- După ’89 ați reușit să mai ajungeți în locurile în care ați fost închisă?

- Da, am fost la Oradea, dar nu se putea vizita închisoarea. Jilava se vizitează, e o ruină; Uranusul au reușit să-l distrugă, ca să nu fie nici un fel de mărturie. Pare foarte ciudat, dar eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această închisoare, care a fost pentru mine o a doua viață.

„Prin durere intrai mai

adânc în sufletul tău”

- Care au fost camaradele care v-au impresionat prin trăirea lor, prin felul în care și-au dus crucea în închisoare?

- Am avut norocul să cunosc persoane extraordinare, datorită faptului că, pentru ca să fie o circumstanță agravantă și să fie pedeapsa mai mare (tata a fost condamnat la 15 ani, Maica Mina la 10 ani și eu la 7 ani), au vrut să ne pună eticheta de „protest legionar”. Tata nu a fost legionar, a fost simpatizant, era prieten cu Părintele Imbrescu, care era legionar, cu Liviu Stan, care era și el legionar. Și, din cauza asta, pe mine m-au băgat în secția legionară, cu toate că nu fusesem niciodată decât simpatizantă. Acolo însă am avut ocazia să găsesc persoane deosebite, de o frumusețe de caracter, de o putere, de o trăire interioară, de o atitudine, chiar în acele condiții, care au fost pentru mine un model, și au rămas un model multe dintre ele.

Din nefericire, după ’64, când am ieșit și mi s-a pus în vedere să nu cumva să luăm legătura, nu le-am mai căutat. Iar după ’89... Eu eram cea mai mică ‒ aveam, de exemplu, 27 de ani, iar ele erau 18 ani mai mari decât mine, deci diferența de vârstă era foarte mare ‒ și atunci mă tratau pur și simplu ca pe un copil, nu îmi acordau suficientă încredere ca să discute cu mine lucruri care m-ar fi interesat; mă ocoleau, nu eram de-a lor. Au fost totuși modele prin spiritul de sacrificiu față de un om bolnav, față de un om mai slab, printr-un altruism care, în condiții de lipsuri imense materiale, reprezenta foarte mult. Dacă cineva îți dădea o bucățică de pâine, asta era extraordinar, mai mult decât ți-ar da acum un cuptor întreg! Sau unele își făceau norma și primeau pachete, și din pachetul acela împărțeau la toată lumea. Era teribil. Duceau lucrurile grele...

Era o colegă care era cu un an mai mare decât mine, Viorica Călinescu ‒ era de o înălțime de caracter extraordinară! Eu nu puteam să ajung la înălțimea ei și, într-un fel, o și invidiam, parcă îmi era și ciudă pe ea, uite cum e ea și eu nu pot! Alegea întotdeauna cel mai prost pat, își alegea haina cea mai proastă, bucățica cea mai mică... Sau, în perioada în care ni se făcea un fel de reeducare și ni se mai dădeau cărți, ea se ducea lângă o persoană care nu vedea bine și îi citea. Poftim, eu îmi puneam problema unde să stau să citesc, că trebuia să am perioada mea de singurătate și de profunzime... Ea nu! Spăla rufele cuiva, se ducea și spăla vasele... Or, lucrurile acestea înseamnă foarte mult.

- Ce gând aveați în timpul torturilor?

- Nu am fost torturată fizic. Psihic am fost, adică ceea ce ți se perinda prin fața ochilor, sau condițiile în care stăteam, camerele acelea fără lumină, fără aer, ușile acelea trântite... Anumite lucruri erau special făcute ca să trăiești o teroare fără să fi agresată fizic. De exemplu, când auzeai pe cineva țipând sau plângând și știai că a fost torturat, era poate mai rău decât atunci când ai fi fost torturat tu. Sau când auzeai pe cineva cu lanțuri trecând prin fața celulei tale... Sau ușile care se trânteau cu un zgomot înfiorător, ca să te facă să trăiești în permanență teroarea... Eu nici acum nu pot să suport uși trântite. Felul în care te luau, când îți puneau ochelarii aceia orbi, cu metal în loc de sticle, și te duceau, așa, ca pe un nevăzător...

Știți, când torturau, torturau ca să recunoști și să mai bagi și pe alții. La mine nu aveau pe cine să mai bage: tata era, fratele era, verișoara mea era – eram toți. Și nu-i interesa să mai intre și alții, pentru că, de fapt, ei erau fixați pe ideea că tatăl trebuie distrus. Pe noi, copiii, ne-au luat tocmai ca să-l distrugă și mai mult. Tata, în schimb, a fost foarte torturat, și fratele.

- Au fost momente în care ați simțit că nu mai puteți duce această cruce a suferinței?

- Nu. Nu, nu am simțit acest moment. Erau momente dureroase, foarte dureroase, dar nu imposibil de suportat. Era o durere care parcă te adâncea în ceva, în tine însuți... Parcă durerea aceasta era ca o săpătură profundă, prin care intrai mai adânc în sufletul tău. Nu, nu era ceva de nesuportat. Mi se părea că așa trebuie să fie și, într-un fel, eram mândră că am fost aleasă să sufăr pentru o idee și pentru neamul meu.

„Nici o picătură de sânge

nu s-a vărsat în zadar!”

- Ne aflăm acum la 30 de ani de la Revoluția din ’89. Cum priviți toată jertfa celor care au pătimit în închisori pentru un popor care s-a dezis de moștenirea lui spirituală?

- Nu cred că putem generaliza. Chiar dacă sunt mici oaze în care trăiește o spiri­tualitate profundă și eternă a poporului român, ea există și, cum se spune în Evanghelie, „puțin aluat dospește toată frământătura” ^{I Corinteni 5:6}. Deci nu putem să spu­nem că tot poporul român s-a dezis de moște­nirea lui spirituală. Nu! Chiar dacă sunt în peșteri, chiar dacă sunt în mănăstiri, chiar dacă sunt în biserici izolate, de oameni tineri care trăiesc intens credința și dra­gostea față de neam, acestea încă mai există.

Dar chiar și dacă am pune în față răul cel mai mare, acela de a fi anulat complet toată spiritua­li­ta­tea noastră, ca popor, jertfa nu este niciodată inutilă. Nici o picătură de sânge nu s-a vărsat în zadar, nici o jertfă nu este irosită! Chiar dacă șuvoiul de jertfe, de vise, de idei pare nevăzut, e ca un șuvoi subpămân­tean, care se ascunde ochilor noștri, dar el există și, la un moment dat, va țâșni la suprafață cu o forță incre­dibilă, în care eu cred și-n care voi crede totdeauna.

- Deci există speranțe că odată și odată va fi bine acestui neam?

- Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea miile de jertfe care s-au adus pentru credință și pentru neam. Și acești mărturisitori, chiar dacă nu-i recu­noaș­tem oficial, nu are nici o importanță, pentru că, în fața lui Dumnezeu, ei sunt cei pe care-i știe El, nu cei pe care-i canonizăm noi sau cărora le facem publicitate! Dar acești sfinți se roagă pentru noi. Este o legă­tură permanentă între ei și noi, și țara noastră nu va fi trecută cu vederea. Nu se va șterge de pe hartă, așa cum ar dori-o unii, și poporul român nu va ieși din istorie, pentru că el mai are încă un cuvânt de spus.

 Partea a II-a

Ieșirea din închisoare a însemnat pentru doamna Galina Răduleanu înfruntarea unui alt tip de ispitire a omului. După 1989, aceasta nu se mai baza pe represiune, ci pe... atracție: „Dacă înainte erau niște lucruri care ți se impuneau cu forța, și chiar cu forța fizică, acum diavolul a schimbat macazul: este atracția, atracția!”.

În această a doua parte a interviului realizat cu vrednica supraviețuitoare a temnițelor comuniste, doamna Galina dă mărturie despre provocările puse creștinilor de societatea în care trăim și ne avertizează că suntem „pe muchie de cuțit”. Singura șansă pe care o avem este „să luptăm împotriva curentului”. Să redevenim creștini pentru ca, întru adevăr, să-L avem pe Hristos în mijlocul nostru! (PS Macarie)

- Soră Galina, ne-ați povestit despre temnițele prin care ați trecut. Cum priviți acum acea perioadă?

- Mi se pare că n-am profitat destul de pe urma ei. Ar fi trebuit să smulg mai multă trăire decât cea pe care am avut-o. Eram încă necoaptă... la 27 de ani ești încă necoaptă. Ceea ce am trăit însă a fost un lucru atât de extraordinar, încât întotdeauna îmi spun: nu aș vrea să mor până nu mai trăiesc ce am trăit în închisoare! Și lucrul ăsta nu prea mai este posibil.

Când am intrat în închisoare, bineînțeles că îmi era groază de ce se va putea întâmpla, dar nu am plâns. În schimb, când am ieșit din închisoare, am plâns. E ciudat. Simțeam că pierd ceva extrem de prețios. Știți, mărgăritarul acela pe care l-am găsit simțeam că-l voi pierde, simțeam că nu o să am puterea și tăria de a-l păstra ‒ de a mă păstra. Pentru că, la plecare, când m-am despărțit de una dintre deținutele pe care le admiram cel mai mult, o profesoară de latină din Călărași, pe care am întrebat-o: „Elena, ce-mi dorești să fac de acum încolo?ˮ, ea mi-a răspuns: „Să rămâi așa cum eștiˮ. M-a impresionat extraordinar ‒ și știam că nu am să pot să rămân așa.

- Cum v-ați acomodat după ce ați revenit în lume?

- Foarte greu m-am acomodat, foarte greu... Vreo zece ani de zile m-am dus, ca medic, numai în spitale izolate; nu puteam să vin în colectivitate, nu puteam să suport zgomotul. Lumea, în general, mi se părea foarte goală și foarte fadă pe lângă ceea ce trăisem în închisoare și pe lângă relațiile dintre noi, cele care eram de un anumit fel. Nu mă interesau oamenii aceștia, în afară de cei bolnavi.

Abia după zece ani am putut să vin în București. Și în București a fost o readaptare progresivă. Nu aș putea spune că am câștigat venind în București – vorbesc de un câștig interior. Cred că a fost foarte multă risipă și, în sensul mai puțin bun al cuvântului, m-am „înomenit” prea mult, mult prea mult.

„Stânca se sfărâmă

‒ dar țâșnește apa!”

- Ați suferit împreună cu tatăl și fratele dumneavoastră foarte mult în temnițele comuniste. Care este rolul suferinței pentru mântuire?

- Știți, în închisoare recitam foarte mult; îmi plăceau extrem de mult versurile și le învățam pe dinafară încă din vremea când eram elevă. Aveam cartea de medicină, și sub cartea de medicină era cartea de poezii – că eu am vrut să fiu profesoară de Istorie și Română; după aceea, pe la sfârșitul liceului, am citit o carte în care era vorba de un medic chirurg și am zis: „O, medicina e mai grozavă, trebuie să mă fac medic!”.

Și învățam poezii pe dinafară și printre ele era și o poezie a lui Nichifor Crainic în care vorbea despre durere: „Îngerii se coboară să sărute picioarele durerii...”. Așa m-a impresionat că îngerii se coboară să sărute picioarele durerii! Nu credeam – vorba poetului, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Ei, acolo, în închisoare, am simțit că mor. Dintr-un punct de vedere, e o moarte pentru lume și e o moarte a unui om vechi, adică ceva din mine a murit. Și, în adâncul sufletului meu, foarte-foarte în adânc, am găsit o sclipire pe care nu știam că o am, nu credeam că o am, și a fost o revelație. Da, asta a fost consecința durerii. Știți, ca atunci când, ca să scoți apa din stâncă, trebuie să izbești foarte puternic cu un ciocan și stânca se sfărâmă ‒ dar țâșnește apa! Așa a fost și cu mine, durerea a fost ca un ciocan ‒ a fost o durere teribilă, dar mocnită, o durere care rodea, dar rodea ceva ce trebuia ros.

Numai că, odată ieșită din închisoare, s-a diluat, nu mai era aceeași concentrație, și nici eu nu mai eram aceeași. Încetul cu încetul, am fost furată de „ale vieții valuri”. Am pierdut, și știam că voi pierde. Acum, cu boala asta, am mai regăsit ceva din ceea ce era...

- Credeți că tinerii de astăzi mai sunt capabili de asemenea jertfe ca cele ale mărturisitorilor din perioada comunismului?

- E greu de spus, greu de apreciat și greu de judecat. Ar însemna să ne punem pe o poziție foarte înaltă și să spunem: „Ehe, ce-am fost noi și ce sunteți voi!”. Poate că sunt printre ei, dar nu atât de mulți câți eram noi. Așa, izolat, eu sunt convinsă că sunt oameni, dar noi eram in corpore, la noi era un fel de suflu, un fel de ideal al unei întregi generații.

Îmi aduc aminte că, pe când eram în liceu, existau două cărți care se numeau „Tinerețe” și „Eroism”. Aveam 15-16 ani, și ce mult mă impresiona această carte care se numea „Tinerețe” și care avea un motto: „Tinerețe, ție îți spun: Scoală-te!”. Așa cum este acum psihoza lui „Hai să plecăm, că acolo e bine și aici e răuˮ, atunci era această psihoză de a ne iubi patria, a ne jertfi pentru ea ‒ era o psihoză de masă! Or, acum psihoza de masă este cu totul altceva: să ai cât mai mult, dacă se poate fără muncă, dacă se poate cu orice preț, să accezi la putere, la bani și la tot ce poate să-ți ofere plăcere.

Cred eu că nu este numai vina acestor tineri, pentru că noi, dacă am beneficiat de această mentalitate, a fost și pentru că ne-a fost cultivată: ne-o cultiva școala, ne-o cultiva biserica, ne-o cultivau părinții, toată atmosfera era de o asemenea factură. Or, acum nu este întâmplător faptul că se cultivă exact toate lucrurile care îl fac pe om să-și piardă personalitatea, să devină un robot plin de succese, plin de bani și de distracții. Starea asta se cultivă; tinerii nu sunt vinovați, ei sunt doar victime – să nu mă întrebați ale cui!

- Ce sfaturi le-ați da, concret, ca să se poată elibera de aceste ispite?

- Am avut un moment de mare dezamăgire după ’89... De fapt, au fost două momente de mare dezamăgire, când am avut iluzia că, odată ridicată lespedea terorii comuniste, vom înflori ca niște crini și vom cânta cu toții „Oda bucuriei”. Și am căzut de la foarte mare înălțime când mi-am dat seama că, de fapt, comunismul ne-a schimbat profund, ne-a schimbat genetic. Cu toate acestea, mă gândeam: nu se poate, o să țâșnească, o să fie! Filonul din noi nu va putea fi stârpit!

A doua mare dezamăgire și, aș zice, mult mai puternică, a fost acum, la Referendumul pentru familie. După Referendum mi-am dat seama că poporul român trebuie recreștinat. Nu suntem creștini ‒ numai în statistică sau de formă! Nu avem absolut nimic, nimic, nimic! Suntem indiferenți, căldicei, atei. Ce să spun? „Tinereții îi spun: Scoală-te!”.

„Mărul era frumos

la vedere...”

- Ce trebuie să facem fiecare dintre noi pentru a ne păstra identitatea și credința în aceste vremuri de cernere?

- Să-L urmăm pe Hristos, să-L găsim și să-L urmăm, să vrem lucrul acesta! Dar, în primul rând, să ne dăm seama că trebuie să ne păstrăm pe noi înșine, să ne dăm seama că toată lupta celor din jur este să ne facă să ne pierdem. Deci să înțelegem că este o luptă. Dacă nu înțelegem că este o luptă, atunci ne lăsăm duși de val; or, dacă știm că este o luptă, luptăm contra curentului. Dar noi nu ne dăm seama, ni se pare totul foarte firesc, pentru că acum sistemul a fost complet modificat. Dacă înainte erau niște lucruri care ți se impuneau cu forța, și chiar cu forța fizică, acum diavolul a schimbat macazul: este atracția, atracția! A schimbat tactica, în așa fel încât reușește să te facă să nici nu realizezi că aluneci.

„Mărul era frumos la vedere...”. Ei bine, „mărul” a început din nou să fie frumos la vedere, dacă nu suntem conștienți. Sigur că pot să spun: da, trebuie apostoli. Dumneavoastră ați plecat în nord, dar să știți că ghețurile sufletești sunt prezente aici mai mult ca în nord! Poate că oamenii de acolo sunt mai calzi la suflet decât noi.

Noi nu suntem atei declarați, dar suntem atei. Știți când este momentul acela atât de impresionant din Liturghie, când se spune: „Hristos în mijlocul nostru!ˮ, iar Biserica ar trebui să răspundă: „Este și va fi!ˮ. Dar nu este, Hristos nu este în mijlocul nostru ‒ nu pentru că El nu este, ci pentru că noi nu Îl primim. Trebuie să revenim la creștinismul primar...

Noi nu ne apărăm credința. Noi trecem nepăsători: lasă, dacă pe mine nu mă atinge, nu mă bag. „Nu te băga, nu te băga, vezi-ți de curticica ta”. Nu se poate!

- Eu cred că aici este vorba de lașitate.

- E mai rău decât lașitate. E indiferență. Suntem căldicei. Eu citesc în fiecare zi acum psalmii, o catismă-două. Și, ultima dată când am citit niște psalmi, mi s-au părut îngrozitor de actuali, parcă ni se adresau nouă: „Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor” ^{Psalm 11:1-2}, sau: „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” ^{Psalm 11:8}.  Sau ȋnPsalmul 15 se spune că „Idolii s-au înmulțit și oamenii aleargă la alți dumnezei”.Idolii aceștia care s-au înmulțit sunt tot ceea ce pentru noi înseamnă mai mult decât viața spirituală, decât Dumnezeu ‒ adică viața materială, puterea, banul, sexul. Aceștia sunt idolii noștri! Până și Poetul spunea: „Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;/ Numesc sfânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează/ Și pun haine de imagini pe cadravul trist și gol...”.

- Ați declarat într-un interviu că „Nu ne mai pasă de țarăˮ. Cum credeți că am ajuns ȋn această situație?

- Asta a făcut comunismul. Pentru că întâi ne-a băgat pe gât naționalismul ‒ știți, când bagi pe gât cu polonicul omului dulceața, ajunge să-i fie greață! Naționalismul comunist pe care ni l-a băgat pe gât Ceaușescu ne-a făcut să ne fie greață de sentimentul național autentic, de dragostea de neam autentică. Eu îmi aduc aminte că, atunci când au venit minerii și au făcut crimele pe care le-au făcut în București, eu eram la țară, la o bătrână, undeva la munte, în Dâmbovița. Și bătrâna, când i-am spus ce se întâmplă în București, mi-a spus un lucru extraordinar. Zice: „Cum pot să facă așa ceva?! Ei nu sunt tot români?ˮ.

În plus, cei cărora le-a păsat de țară au fost decimați, au fost torturați, au fost omorâți. Aceștia erau elita țării. Această elită ȋși iubea țara și și-a sacrificat viața, tinerețea și toată existența ei pentru această țară și pentru credință. Dar aceștia au pierit, iar turma are în continuare nevoie de conducător. Și turma nu mai are conducător, pentru că cei care ne conduc au știut să-i desființeze, iar pe cei de acum, în cazul în care ar încerca să se ridice, există diverse metode de a-i anula, de a-i denigra, de a-i calomnia, de a le fabrica dosare, de a-i face să ajungă la o așa lehamite, încât să plece.

Și poate mulți dintre cei buni și care ar fi putut să fie elita țării au plecat deja. Iar celorlalți li se inculcă ideea că importantă este partea materială, și li se vântură tot timpul ideea că sunt ai lumii, sunt ai Europei, nu mai au o țară, ci au „o lume”. Țara nu mai există! Asta este o tactică ce mizează pe această nouă educație de desființare a sentimentului de atașament față de țară. Și atunci omului ajunge să nu-i mai pese. Iar puținii care mai sunt și cărora le mai pasă sunt priviți cu ostilitate.

„O educație de altă natură”

- Ce șanse mai au tinerii de astăzi, cu atâtea „oferte” care îi înde­păr­tează de Dumnezeu, să-L găsească pe Hristos?

- Celor care nu le pasă de țară nu le pasă nici de tineret; pentru că tineretul are nevoie de îndrumare, tineretul are nevoie de educație, iar acest lucru nu se mai face. Tineretul este lăsat de izbeliște, pe mâna celor care îl îmbie cu tot felul de plăceri. Nu se mai practică educația. Uitați, de 30 de ani de zile nu avem școli confesionale! Acest tineret ar fi trebuit să fie apărat printr-o educație de altă natură decât cea care se practică în școlile de stat, ca să existe o contrapondere. Așa cum în parlament există opoziție – și e necesar să fie opoziție! –, și pe plan educativ ar fi trebuit să existe o opoziție a felului în care se face educația sau, mai bine-zis, cum nu se face în școlile de stat.

Or, nu a interesat pe nimeni să creeze școli care să facă educație, să-i prezinte tânărului o alternativă la televizor. N-a existat așa ceva! Nu le-a păsat de tineret! Așa cum nu le-a păsat nici pe vremea comunismului, când a fost interzisă educația religioasă în școli, nu le pasă nici acum. Tineretul este debusolat, tineretul nu are mo­de­le. Tineretul nu are altceva decât ceea ce vede. Și ceea ce vede este distructiv.

- Vorbind de vremurile noastre atât de grele, Pă­rintele Paisie Aghioritul spunea: „Mulți Sfinți și-ar fi dorit să trăiască în zilele din urmă, ca să se nevoiască”. Credeți că vremurile noastre sunt mai grele decât cele pe care le-ați trăit dumneavoastră?

- Sunt altfel grele, dar tot grele sunt. Poate că au o greutate ascunsă, o otravă învelită în ceva foarte dulce și foarte plăcut la vedere. Dar e otravă. Și e mai periculoasă. N-aș zice că vremurile de azi sunt mai grele, cât mai periculoase.

-  Ce vă doriți, soră Galina, pentru neamul nostru?

- Să-și recapete aripile! Să-și recapete aripile ca să zboare acolo unde-i este locul. Și să-și îndeplinească misiunea pentru care Dumnezeu l-a adus pe pământ ‒ ca, atunci când vor fi chemate la judecată neamurile, să aibă sentimentul că și-a făcut datoria.

Interviu realizat de PS Macarie al Europei de Nord și publicat de revista "Familia Ortodoxă"