Pustnica Elisabeta, a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, iar discernământul acoperit de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor.

Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tartaria. În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune însemna, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină.

Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumoasă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc - „Smerit mai este mândruțul nostru frate!”.

În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, cerbul mânca pâine din mâna maicii, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată.

Animalele ei de companie erau doi lupi, care o însoțeau până ce ieșea din munte.

Ziua era bucuroasă, noaptea era inimoasă. Iarna dădea la o parte zăpada din fața bordeiului și făcea cărare până în pădure, așteptând să vină cerbul. Pisica torcea în timp ce maica se ruga.

Animalele pădurii erau ca și copiii ei, le îndrăgea, le mângâia și le hrănea cu mâna ei.

Cu lacrimi ascunse, cu suspine adânci și în tăcere, cu rugăciuni aprinse de focul iubirii, cu psalmi rostiți în șoaptă, în bordeiul ei mic și sărăcăcios, ea ținea trează nădejdea unui neam.

Nu pentru slavă lumească, ci pentru ca Hristos să fie slăvit în toate. Odată ce puneai piciorul în ogradă, intrai fără să știi într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului. Te îndrăgosteai pe loc de poveste și de maică. Veneai cu mâna plină și plecai tot cu mâna plină, dar cu sufletul gol de păcate, le lua maica asupra ei.

Nota Redacției: Comandorul (r) Ștefan Popa, care a fost unul dintre apropiații schimonahiei Elisabeta Lazăr, sora Teodora, și este unul din apologeții vieții sfintei în paginile ActiveNews încă din 2023, a publicat  și lucrarea PUSTINCA, dedicată Sfintei Elisabeta, în 2022.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anunțat anul trecut canonizarea a 16 femei cu viață sfântă: monahii, soții, mame (mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare), între care și Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, plecată la Domnul la numai 44 de ani, în 5 iunie 2014.

În pregătirea proclamării canonizării ei și a mutării moaștelor sale în biserica mănăstirii Pasărea, PS Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a oficiat vinerea aceasta slujba Deshumării moaștelor Sfintei Cuvioase Elisabeta, afirmând cum „chipul Sfintei Elisabeta strălucește asemenea pildei sihaștrilor de demult”. O icoană a Sfintei este reprodusă în mozaic în Catedrala Mântuirii Neamului (foto mai jos).

ActiveNews a avut bucuria lansării de Ziua Națională a Culturii Române a Calendarului „Mărturisitoare și Sfinte Românce - 2026”, în care se află și Sfânta Elisabeta de la Pasărea, calendar disponibil spre comandă la magazinul online al revistei Familia Ortodoxă și la Librăria Sophia din București, cu prețul de 30 de lei. Calendarul este format A3, carton lucios, color, 12 pagini plus coperta (foto mai sus).

VIDEO cu Sfânta urmat de un text despre viața ei:

SCHIMONAHIA ELISABETA – IZVOR DE PACE ȘI BUCURIE

Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Sulița, județul Suceava, într-o familie cu 10 copii, din părinți, Vasile și Maria, ea fiind a cincea. Numele de botez al celorlalți frați și surori sunt: Paraschiva, Ana, Anastasia, Veronica, Marina, Mihaela, Gheorghe, Nicolae, Victor. Unul dintre cei zece copii a murit. La vârsta de zece ani, fetița Rodica găsește un Ceaslov prin casă, citește din el și este atrasă de scrierile acestuia. De mică, mergea cu cele două vaci ale casei la păscut și citea din Ceaslov, de care nu s-a mai despărțit niciodată. A urmat cursurile Școlii Generale de zece clase din Comuna Moldova Sulița. Dorul de cele sfinte, de Dumnezeu nu îi dădea pace și într-o zi a mers în pelerinaj cu două dintre surorile ei la mănăstirea Agapia. Aici a aprins-o și mai mult dorul dumnezeirii și, prin voia lui Dumnezeu, a hotărât să se facă călugăriță. A simțit o chemare de la Dumnezeu, care nu-i dădea pace, zi și noapte. De fapt, Rodica la vârsta de 16 ani, chiar pe locul unde păștea vacile, pe malul pârăului Beni, ea a avut o vedenie, în care i s-a arătat Maica Domnului și i-a spus că trebuie să urmeze calea monahală. Și, într-o zi de primăvară a anului 1986, fetița Rodica, împreună cu două verișoare, Viorica și Maria, la numai 16 ani, intra pe poarta mănăstirii Pasărea, de lângă București, în calitate de pelerini și au rămas la mănăstire.

Rodica a fost admisă în prima treaptă a monahismului, cu numele de rasofora Elisabeta. În anul 1998, Rodica Lazăr este tunsă în monahia Teodora.

În anul 1996, maica Teodora este trimisă într-o ascultare la Biserica Sfântului Mormânt, numită și Biserica Învierii și unde astăzi biserica este și Catedrala Patriarhiei Grecești de la Ierusalim. La Ierusalim, din păcate se îmbolnăvește de cancer la colon, are parte de o moarte clinică, mai multe viziuni, dar Dumnezeu face o minune cu ea și o vindecă prin credință și rugăciuni, fără a face operație. După un an de ascultare și slujire la Biserica Sfântului Mormânt, se întoarce în România, dar nu cu mâna goală, ci cu un mare dar duhovnicesc, este vorba de centura pe care a purtat-o Sfântul Ioan Iacob, hotărâtă de a merge în pustie. În semn de recunoaștere, de evlavie și de mângâiere, pe locul unde i s-a arătat Maica Domnului, pe malul pârâului Beni, maica Teodora a ridicat o Troiță, în cinstea Maicii Domnului. În acest scop, merge și cercetează mai mulți duhovnici iscusiți de la mănăstirile moldovenești, dar nu numai, respectiv pe Părintele Paisie Olaru, care i-a fost și primul duhovnic o perioadă de timp, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Ioanichie, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Varlaam, Părintele Ieronim, care în acea perioadă era Șeful Așezământului Românesc Monahal de la Ierusalim și toți îi dau binecuvântarea de a merge în pustie. Ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie au fost: „Du-te, viteazo, la pustie!”. Acum, mai rămânea să aleagă locul. De mică a fost atrasă de munte și era familiarizată cu liniștea muntelui, cu foșnetul pădurilor, cu sălbăticia locurilor din masivul Rarău- Giumalău. Pe vârful Giumalău, la cota 1200 m, într-o stâncă și-a săpat un bordei, ajutată fiind de fratele Ioan, fratele Aurel și de Părintele Varlaam de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava, care acum este stareț.

Nu după mult timp, maica Teodora și-a dat seama că nu era singura pustnică de pe Giumalău, mai erau câțiva călugări și câteva măicuțe și s-a gândit ca să facă un mic schit cu o bisericuță mică, săpat în stâncă, o clădire semi-îngropată, unde să se adune pustnicii la slujbă. Maica Teodora, fratele Ioan, fratele Aurel, fratele Constantin din Câmpulung Moldovenesc, pădurarul din acea zonă, sub conducerea Părintelui Varlaam și cu ajutorul unui grup de creștini inimoși au reușit să adune materialele necesare, să le transporte la locul cu pricina și să purceadă la construirea schitului semi-îngropat pentru pustnicii din acea zonă (o bisericuță mică, un hol mic și două chilii, una partea stângă și cealaltă în partea dreaptă).

Lucrul cel mai greu a fost săpatul în stâncă, pentru că schitul, mai mult de jumătate din înălțime era îngropat. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, în anul 2004, schitul este finalizat, iar prima slujbă a fost oficiat de episcopul Gherasim, chiar pe 20 iulie, de praznicul Prorocului Ilie Tesviteanul. Schitul de pe vârful Giumalău aparține de Mănăstirea „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.

În anul 2007, maica Teodora primește schima cea mare, luând numele de schimonahia Elisabeta, aceasta presupunând o viață pusnicească mai aspră, la „chilie”. Ea continuă viața aspră de pustnic, în rugăciune, în meditații, în contemplație, cu multe lipsuri și cu multe nevoințe trupești, până la data de 5 iunie 2014, la numai 44 de ani, când este chemată la viața veșnică. Pustnica Elisabeta avea un dor dumnezeiesc ce ardea permanent în sufletul ei și o dorință arzătoare de a se întâlni cu „Mirele” ei, Domnul Iisus Hristos. Acest lucru, cred că a făcut ca ea să plece la ceruri așa de tânără, fără a fi bolnavă. Ea ne spunea mereu: „Fraților, cine crede în Hristos, chiar dacă va muri, viu va fi!”.

Mulțumesc lui Dumnezeu că am cunoscut un așa suflet mare, curajos și devotat credinței creștine ortodoxe autentice. Multe lucruri am învățat de la pustnica Elisabeta, m-a luminat cu multe învățături, m-a determinat să mă angajez plenar pe calea mântuirii, de aceea câteva din învățături vreau să le prind în această carte, pentru că atâta timp cât a fost în viață nu mi-a dat binecuvântare să scriu, numai după ce pleacă la Domnul. Ea era atinsă de harul dumnezeiesc, avea un duh aparte, o dulceață duhovnicească, o căldură sufletească, o lumină în cuvinte și fapte. Prin trăirea vieții creștine ortodoxe autentice, prin sfințenia și prin blândețea ei, schimonahia Elisabeta a întors mulți oameni la credința ortodoxă și la adevăr. Pustnica Elisabeta ne spunea mereu din învățăturile Sfinților Părinți, pilde și apoftegme ale sfinților, în special din opera în patru volume a Sfântului Nicodim Aghioritul „Everghetinosul”, una dintre cărțile de căpătâi ale monahilor, dar nu numai.

Pustnica Elisabeta a fost înmormântată în data de 5 iunie 2014, la mănăstirea ei de metanie, Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde mai are o soră de trup monahie, pe maica Nectaria (fostă Lazăr Ana).

Doamne Dumnezeule, Tu știi că eu vreau să te iubesc! Amin.

Doamne Iisus Hristoase, vreau să-ți văd fața Ta! Amin.

Prea Sfântă Treime, ajută-mă să simt bunătatea Voastră! Amin.

Doamne, ajută!
Ștefan Popa