Părintele Dionisie ne oferă o privire adânc ancorată în Adevăr, asupra celei mai râvnite, dar și greșit înțelese valori: libertatea. În acest interviu, Părintele vorbește despre lupta cu patimile, despre cum putem rezista avalanșei de oferte ale lumii moderne și, mai ales, despre libertatea care ne vine doar prin Hristos. O pledoarie pentru conștiință, pentru rugăciune și pentru întoarcerea la izvorul vieții – Sfânta Împărtășanie. (A.G.)

− Părinte, se vorbește foarte mult despre libertate, toți ne dorim să fim liberi. De unde atâta nevoie de libertate?

− De unde altundeva decât din firea creată de Dumnezeu?! Omul este creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui și a fost înzestrat cu libertate. Nevoia omului de a se simți liber vine din străfundurile ființei sale și din dorul pe care Dumnezeu l-a așezat în om, ca omul să-L caute, cum spunea la un moment dat Fericitul Augustin: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine”. Și bineînțeles că acolo unde este Dumnezeu și unde este odihna lui Dumnezeu, acolo omul se simte și liber.

− Părinte, în decembrie, cu peste 30 de ani în urmă, s-a murit pentru libertate. La Revoluție se scanda: „Vom muri și vom fi liberi”. Cum vedeți România de azi în raport cu libertățile pe care le avem?

− Dacă este să vedem efectele libertății de după ’89-’90, eu văd, în primul rând, că libertatea prost înțeleasă a dus la distrugerea poporului nostru. Pentru că eu nu cred, și probabil sunt și alții ca mine care nu cred că se face ceva fără să fie programat, fără să se știe dinainte ce se face și de ce se face așa. Căci, pentru a distruge un popor, trebuie să-i distrugi valorile de bază, valorile esențiale, principiile de bază după care se conduce. Și atunci, s-a distrus armata care apără trupul țării, s-a distrus educația, prin distrugerea învățământului, prin tot felul de manuale, tot felul de idei de a învăța. Cu toate acestea, chiar urmăream zilele astea, elevii români au câștigat medalii de aur la mai multe olimpiade internaționale în 2025. Încă mai este școală, pentru că încă mai sunt profesorii aceia care s-au format înainte de Revoluție. Și bineînțeles că distrugi armata, distrugi educația, cultura, școala, învățământul și urmează să distrugi și religia. Este un lucru mai greu de distrus religia, de asta au lăsat-o la urmă și noi vedem că, cel puțin, la noi în țară e foarte greu. Românul îți dă din cap că: „Da, da, ai dreptate!”, dar el tot pe-a lui și-o ține, și face cum știe, cum a învățat.

„Să nu lăsăm să se stingă flacăra”

− Cum putem rezista acestor forțe care au planul diabolic de a ne distruge valorile despre care vorbeați?

− Cum să spun eu? Poate nu-i prea corect termenul care îmi vine în minte acum, dar trebuie să învățăm să facem surf. Să nu stăm împotriva valului, dar să știm cumva să ne băgăm sub val și apoi să ieșim de sub valul acesta. Acum stau și mă gândesc că atunci, imediat după Revoluție, în ʾ90, profitând de această libertate, a apărut ASCOR-ul, Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România. A fost o mișcare inspirată de Duhul lui Dumnezeu care a crescut foarte mulți tineri în sânul ei. Și acești tineri din ASCOR, cumva, sunt speranța noastră, pentru că îi vedem prezenți ca voluntari. Din părinții care au fost ASCOR-iști se nasc copii și apoi nepoți, care duc mai departe duhul acesta de solidaritate și de unitate creștină și de întrajutorare. Prin conferințele organizate de ASCOR am avut posibilitatea să întâlnim duhovnici mari, pe Părintele Teofil Părăian, pe Părintele Paulin Lecca, pe Părintele Arsenie Papacioc și atâția părinți care aveau să ne spună ceva. Și astăzi îi vedem pe unii dintre ei așezați în calendare, ca mărturisitori, cum a fost Părintele Sofian de la Antim, duhovnicul și apostolul Bucureștilor. Întrebarea pe care ați pus-o: Cum putem rezista? Asta putem să facem, să nu lăsăm să se stingă flacăra aceasta, să stăm cu nădejde.

− Înțeleg că mijloace omenești nu sunt…

− Mijloace omenești nu sunt, decât rugăciunea și nădejdea în Dumnezeu și credința că Dumnezeu ne poate salva neamul. Eu cred că Dumnezeu cu fiecare neam are un plan. Așa cum din poporul evreu Dumnezeu a vrut să facă un popor de apostoli, ca să-L primească pe Mesia, așa și cu poporul nostru cred că Dumnezeu a vrut și vrea să facă un popor de apostoli. Nu degeaba bisericile din Apus sunt cumpărate de ortodocșii noștri creștini, care sunt dornici de slujbe, dornici de rugăciune și de păstrarea tradițiilor. Poate că Dumnezeu a rânduit în așa fel, ca omul, din dorința de a pleca ca să-și afle un trai mai bun dincolo, să ducă cu el sămânța credinței și să o planteze pe alte meleaguri. Dacă Dumnezeu, prin pronia Sa, va îngădui să vină la conducerea țării și oameni care să înțeleagă latura creștină a poporului român, atunci, probabil că destinul nostru va ieși cumva la suprafață.

Și apropos de ceea ce putem să facem, cred că lucrul cel mai important pe care trebuie să-l facem, pe lângă rugăciunea personală, este să ținem de Liturghie. Și preoți și credincioși să ținem de Liturghie, să participăm la Liturghie, pentru că atât timp cât oamenii își doresc Liturghie, Dumnezeu ține țara aceasta și, prin țara aceasta, ține lumea.

− Părinte, în Sfânta Scriptură se spune: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”2I Corinteni 3:17. Se poate ca un om să fie liber fără Hristos?

− Nu se poate! Pentru că, zice Hristos la un moment dat: „Adevărul vă va face liberi” Ioan 8:32. Și Cine este Adevărul? Hristos. Deci nu se poate libertate fără Hristos. El este Cel care ne dă libertate absolută, pentru că este Dumnezeu și este și iubire desăvârșită. Și acolo unde este Duhul lui Dumnezeu este și iubire și este și libertate. Și unde este dragoste adevărată, acolo este și libertate. Și asta ne-a dovedit-o Hristos, că El prin jertfa Sa de pe cruce, nu este altceva decât imaginea dragostei dusă până la capăt. Aceasta este crucea, dragostea dusă până la capăt, jertfa de sine.

− Fericitul Augustin spunea: „Iubește-L pe Dumnezeu, apoi fă ce-ți place”. Cât de departe putem merge cu acest „Fă ce-ți place”, căci putem să păcătuim, să îngrădim libertatea celor de lângă noi?

− Când Îl iubești pe Dumnezeu, nu mai faci ce-ți place. Faci ce-I place lui Dumnezeu. Pentru că iubirea asta este. Cum să spun eu, când îi iubești pe ceilalți, te jertfești pe tine. Iar când te iubești pe tine, îi jertfești pe ceilalți. Și acolo nu este libertate. Ce spune Hristos? „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”. Lepădarea asta de sine, înseamnă lepădarea egoismului și lepădarea iubirii de sine. Păi atunci unde mai este plăcerea mea? Ce-mi place mie? Mie nu mai îmi place nimic, decât ceea ce-ți place Ție. Eu nu mai contez. Fac ce vrei Tu! Deci dacă iubirea pe care o ai față de cineva nu merge până la jertfa de sine, aceea nu este iubire adevărată.

„Să înțelegem noțiunea de păcat!”

− Apostolul Pavel le scria romanilor: „Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” Romani 7: 25). Părinte, sunteți duhovnic. Care sunt cele mai mari păcate care ne robesc și de care nu ne dăm seama sau le considerăm mărunte?

− Un păcat mare care ne înrobește și despre care vorbea și Sfântul Macarie și Sfinții Părinți că scăpăm cel mai greu este mândria. Este păcatul capital din pricina căruia a căzut și Lucifer și care ne stăpânește, că vrem, că nu vrem, că suntem conștienți de el sau că nu suntem conștienți de el. Este păcatul cel mai mare și care de multe ori stă ascuns și se manifestă de multe ori poate sub chipul evlaviei, dar ne înrobește. Un alt păcat pe care îl facem foarte des: îi bârfim și îi judecăm pe alții. Dar de ce îl judec pe celălalt? Pentru că în mândria ascunsă pe care o am în spate, mă cred că sunt mai bun decât cel pe care îl judec. Și atunci Dumnezeu mă lasă să cad și eu în păcatul pe care îl văd la altul, și așa să realizez că nu sunt mai bun decât el.

Acum, cum să spun eu, există foarte multe liste cu păcate.  Însă, până la urmă, păcatul cel mai mare e păcatul care te înrobește cel mai mult. Vreau să înțelegem noțiunea de păcat. În limba greacă se spune ἁμαρτία (amartía), în limba ebraică se spune hatat, dar amândouă înseamnă același lucru: „ratare”. Ratarea a ce? Ratarea țintei. De ce? Pentru că scopul vieții noastre sau ținta vieții noastre este unirea cu Hristos, cu Dumnezeu în iubire și atunci păcatul este tot ce mă abate de la țintă, tot ce mă face să mă abat din drum. Închipuiește-ți că noi mergem pe calea lui Hristos, pe calea lui Dumnezeu, spre unirea în iubire cu Dumnezeu și pe marginea drumului stă dracul cu reclamele și atunci ne ademenește și ne face să ne abatem de la drum. Acum, noi zicem că numai un pic. Gândește-te că te abați la un unghi de numai 5 grade. Păi, el este 5 grade acolo unde te-ai abătut din drum, dar după aceea dacă mergi în continuare pe el te depărtezi tot mai mult de țintă. Distanța se mărește. Vrăjmașul în primul rând stă acolo cu o plăcere, îți știe dorințele ascunse ale inimii și ca reclamă folosește ceea ce știe că este în inima ta.

Și dacă reușește să te abată de la drum, chiar cu ceva foarte micuț, automat după aceea intervine plăcerea pe care o dă lucrul respectiv. Omului, dacă nu i-ar face plăcere păcatul, nu ar păcătui. Și atunci prin plăcere și prin repetarea păcatului respectiv, vrăjmașul drac caută să creeze o conexiune, un canal între tine și patima respectivă. Că-i fumat, că-s droguri, că-s jocuri de noroc, că-i altceva. Creează un canal. Dar de ce are nevoie de canalul acesta? Pentru că el este un fel de parazit energetic. El se folosește de energia ta prin intermediul acelui canal, prin intermediul acelei patimi el are acces la ființa ta, de unde își trage puterea. Și chiar am citit undeva în Proloage că sunt și draci care mor de foame lângă câte un sfânt, căci el nu are păcate. Diavolul se hrănește prin ceea ce faci tu, prin păcatele tale. Și atunci ce trebuie făcut? Dacă omul realizează că s-a abătut de la drum, este informat de GPS: „V-ați abătut de la drum, reconfigurare traseu”. Conștientizează că nu-i bine: „Nu mă simt bine, mă doare capul, văd că pierd banii, pierd familia, pierd mai știu eu ce. Ia să mă întorc!” Se întoarce înapoi pe cale, prin duhovnici, oameni cărora Dumnezeu le-a dat o putere specială, puterea de a te repune pe cale.  Părintele zice la spovedanie: „Te iert și te dezleg!”. Aceasta este puterea aceea mare pe care o dă Hristos apostolilor și prin ei o dă episcopilor și preoților. Puterea de a dezlega legătura pe care o creează vrăjmașul diavol prin intermediul unei patimi. Și atunci omul devine independent, pentru că Dumnezeu vrea să mergi liber, în libertate să alegi să mergi înspre El. Apoi mergi mai departe, ești ușor, și la următoarea intersecție iar îți dă dracul cu reclama. Și aici depinde foarte mult de lupta omului, de voința omului, dacă vrea să redeschidă canalul sau să nu-l redeschidă, ca să se facă din nou conexiunea cu vrășmașul diavol.

Toate patimile sunt înlănțuite cumva. E un lanț. Așa cum virtuțile sunt un lanț care te duc către Dumnezeu, așa și patimile sunt un lanț care te coboară, te trage în jos.

− Părinte, între patimile despre care ați vorbit, nu este și egoismul o patimă de care poate nici nu ne dăm seama?

− Da, normal. Egoismul și invidia. Unii români care sunt plecați prin afară spun: „Părinte, văd că ne stăpânește foarte mult invidia pe noi, pe români. Să nu-i meargă mai bine altuia decât îmi merge mie bine”. Nu știm să ne ajutăm, să ne unim. Nu avem încă puterea aceea de a ne uni.

Smerenia te unește și conștiința că nu ești mai bun decât celălalt. De asta, de multe ori, Dumnezeu, dacă îl judeci pe cineva pentru un păcat pe care îl face, cazi și tu în păcatul respectiv, să-ți arate Dumnezeu că nu ești mai bun decât el. Dacă omul nu învață să se smerească, Dumnezeu se folosește de patimile pe care vede că le are și îl lasă înadins într-o anumită patimă ca să conștientizeze că nu e mai bun decât celălalt. Dacă eu sunt beat și văd alt om beat, pot eu să zic: „Bă, păcătosule, bă, bețivule!”? Păi da’ stai că eu sunt în aceeași situație cu tine și nu te judec. Și de asta, de multe ori, poate Dumnezeu ne lasă în anumite patimi și ne lasă înadins să cădem în anumite păcate, tocmai pentru ca să conștientizăm că nu suntem mai buni decât alții pe care poate îi judecăm.

„Doamne, dă-mi să Te iubesc așa cum am iubit odată păcatul!”

− Părinte, conștientizăm că anumite păcate ne înrobesc, ne fac rău, totuși preferăm să conviețuim cu ele.

− Ne-am obișnuit cu ele, ne fac plăcere, alții trăiesc cu ele. Odată, demult, am spovedit o doamnă și nu neapărat că era păcat, unii părinți poate consideră lucrul ăsta, vopselele date pe la ochi, ca păcat. Da, este o pângărire, cumva, a chipului lui Dumnezeu, văd unii părinți. Dar am spovedit-o pe doamna asta și era o doamnă foarte adâncă duhovnicește. Și odată am avut ocazia să stau de vorbă cu ea și mi-a spus: „Părinte, știu că nu este bine, eu nu-mi doresc lucrul acesta, dar soțul meu îmi impune asta, îmi zice că așa m-a cunoscut”, căci înainte să meargă la biserică, era o femeie... cum se poartă femeile în lumea asta. Cu vopsele, cu una, cu alta. Dar, el dorea ca soția lui să fie frumoasă, așa cum o cunoscuse.

− Ce putem face ca să ne trezim și să ne eliberăm de patimile care ne înrobesc?

−Știi cum? Omul scapă de un păcat atunci când devine tot mai conștient că este rob păcatului și, cum zic Sfinții Părinți, când omul ajunge să urască acel păcat. Cum zicea cineva, „Doamne, dă-mi să Te iubesc așa cum am iubit odată păcatul!”. Și cum să ne mai lăsăm de păcate? Este un lucru foarte important. La Sfânta Liturghie, spune preotul: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor!” Să știți că termenul corect din limba greacă este „spre lăsarea păcatelor”. Am văzut în Liturghier că există și o notă acolo care explică că s-a preferat în loc de „lăsarea păcatelor” să se pună cuvântul „iertarea păcatelor”, ca oamenii să nu înțeleagă cumva greșit. Hristos ne spune clar: „Eu am biruit lumea, cu toate păcatele ei”. Și atunci Hristos spune: „Primește-Mă pe Mine întru tine și Eu te ajut să biruiești lumea. Eu te ajut să te lași de păcate”. Și atunci când începi, cum zice rugăciunea dinainte de Împărtășanie, „gustați și vedeți că bun este Domnul”, în momentul în care începi să guști și vezi cât de bun este Domnul și cât de milostiv, că te iartă, că te primește, că îți primește umila ta pocăință și simți, exact cum îmi spunea o doamnă după ce s-a împărtășit – nu se mai împărtășise de mult timp –, și care cu pocăință multă s-a pregătit și când s-a împărtășit îi curgeau lacrimile și după ce s-a împărtășit mi-a zis: „Părinte, acum pot să și mor!” Așa era de pătrunsă de Sfintele Taine.

Dacă omul conștientizează lucrarea lui Hristos în inima lui și că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, și știe că și Împărtășania luată cu smerenie și cu frică de Dumnezeu, cum zice acolo, și cu dragoste, îl ajută – au fost multe cazuri în care am văzut oameni care s-au lăsat de păcate prin simplul fapt că au început să-L iubească pe Hristos și să își dorească ceva mai mult decât păcatul.

„Așa de mult mă iubește Hristos!”

− Cum să-L iubim mai mult pe Hristos?

− Eu cred că, până la urmă, așa cum iubirea dintre doi oameni se întărește, crește și se întărește prin starea lor împreună, așa și dragostea noastră față de Dumnezeu se naște nu atât din faptul că văd că Dumnezeu face o minune în viața mea și mă simt obligat să-I fiu recunoscător. Nu, ci prin faptul că văd în fiecare zi câtă bunătate își revarsă asupra mea, văd în fiecare zi cum soarele strălucește și pentru mine, așa de mult mă iubește Hristos. Simt că floarea asta miroase și pentru mine, așa de mult mă iubește Hristos. Le-am spus într-o zi unor oameni cum ar trebui să înțelegem duhovnicește unele situații și când s-a terminat slujba a început o ploaie afară, că toată lumea stătea în pridvorul bisericii și nu mai pleca. Și unii comentau și le-am zis: „Uite cum să interpretăm duhovnicește această situație. Decât să gândim lumește: Uite, că tocmai acum plouă, că mă udă, că nu mai știu ce, ar trebui să gândim așa: Doamne, așa de mult ne iubești, că nici nu ne mai lași să plecăm acasă de la casa Ta!” Oamenii au început să zâmbească.

Spunea Sfântul Siluan: „Cu cât omul se smerește mai mult, cu atât începe să-L iubească mai tare pe Dumnezeu. Și cu cât cineva se smerește, cu atât vrea să slujească celorlalți mai mult”. Or Dumnezeu pe acesta-l iubește, pe cel care vrea să slujească celorlalți. Și pe acesta-l numește mai mare decât alții, pe slujitor.

− Dați-ne, vă rugăm, un cuvânt de încurajare în lupta noastră cu patimile.

− Spunea un Părinte: „Cercetează-te pe tine însuți și vezi ce fel de gânduri păcătoase ți se ridică mai des la nivelul conștiinței și să știi că aceea este patima cea mai pregnantă, cea care te luptă cel mai tare. Cu aceea trebuie să lupți!” Nu putem să luptăm cu toate patimile deodată. Le luăm pe rând. Prima dată cu cea care ne luptă mai tare. Și dacă nu ar fi fost și posibilitatea să biruim, Dumnezeu nu ne-ar fi spus să luptăm. Însă putem să biruim. Nouă, făpturilor de lut, viermilor care suntem pe pământ aici, Dumnezeu ne-a dat prin El puterea să îl biruim pe vrăjmaș.

Parteneriat / Interviu realizat de Familia Ortodoxă

NU UITAȚI: Susțineți ActiveNews, cât se mai poate, cât mai putem. Un Apel: Adevărul, pe lângă faptul că supără și umblă cu capul spart nici nu este plătit, sponsorizat sau mituit. Umblă liber cât apare, e scris sau strigat. Când nu mai poate, dispare. Ca ActiveNews