21 noiembrie 1918  – †10 august 2003

 În 2018 s-au împlinit 100 de ani de la naștere și 15 ani de la trecerea în veșnicie a Părintelui profesor Constantin Galeriu. Fostul șef de promoție de la Teologie, ajuns preot de țară, a fost chemat la oraș de către un episcop impresionat de cuvântările sale. A slujit la Parohia Sfântul Vasile din Ploiești un sfert de veac, iar din anul 1973 a fost numit asistent spiritual și în anul următor profesor la Facultatea de Teolgie din capitală. Întrucât prin atitudinea sa „deranjase” regimul ateu, fusese întemnițat în mai multe rânduri la începutul anilor ’50. Acei ani grei, dar și alte încercări de pe cărarea vieții aveau să-l îndreptățească să spună adesea iubiților săi studenți, astăzi preoți: „Vă vorbesc dintr-o rană sufletească” sau „De-a  lungul anilor mi-am luat viața în serios!”.

În ultimele trei decenii de viață, Părintele a slujit la Biserica Sfântul Silvestru din București, iar după 1989 a conferențiat de-a lungul și de-a latul țării, fără a-și cruța bătrânețile, ca un adevărat Apostol. Redăm în cele ce urmează o scrisoare primită în 2018 la redacția Familiei Ortodoxe de la un fiu duhovnicesc, acum plecat și el la Domnul... -  Parintele Florin Emanuel Ganciu:

„Am fost și mă consider și acum unul dintre ucenicii părintelui Galeriu, chiar dacă, în unele privințe, ne deosebeam. Eu personal îi sunt dator cu viața mea, pentru că mi-a dăruit o altă viață: viața cea adevărată, viața în Hristos. Deși era un om al cuvântului dumnezeiesc, el nu prea ne spunea cum să facem, dar ne îndruma prin exemplul său.

Îmi amintesc că l-am întrebat odată cum să spun Rugăciunea lui Iisus. În loc să-mi spună să alung toate gândurile, să mă concentrez pe cuvinte, ca fiind adresate lui Hristos și altele pe care le puteam găsi în cărți, mi-a spus doar: „Fă așa!ˮ. A închis ochii și a rămas tăcut câteva momente, cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Atât!

Acum, la atâția ani de la plecarea părintelui nostru la Cel pe care L-a iubit mai mult decât viața sa, eu îl văd ca pe un vas sfințit, pe care Dumnezeu l-a umplut cu darurile Sale. Toți suntem vase în care Dumnezeu toarnă câte ceva din ale Sale. Părintele Galeriu însă a fost cu siguranță unul dintre cele mai încăpătoare. Unii primesc, dar nu dau mai departe. Părintele a dat cât a putut de mult și, slavă Domnului, a avut ce da!

Cred că părintele Galeriu – avva Galeriu – poate fi comparat cu un potir al lui Dumnezeu, din care se împărtășeau cu toții: și noi, cei care îi eram apropiați, dar și cei care îl întâlneau doar trecător.

„Pot să renunț, dar nu pot să refuz” 

O să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evidențiez câteva dintre virtuțile sale. În primul rând, părintele nostru avea un principiu de temelie pe care voia să ni-l transmită și nouă: să facem ca binele să devină „contagiosˮ! Și el a făcut asta toată viața sa.

Primul dar dumnezeiesc pe care părintele Galeriu l-a răspândit în jurul său a fost cel al dragostei de Dumnezeu. Nu voi da exemple, pentru că întreaga viață a părintelui a fost un exemplu de dragoste nesfârșită pentru Dumnezeu, pusă în cuvânt și în faptă. Dragoste trăită, cum spunea părintele, „în viul viețiiˮ. Al doilea dar al său a fost dragostea de aproapele,  tradusă în  darul jertfelniciei, al compasiunii, dar și al bucuriei în Hristos pentru semenii tăi. E cunoscut faptul că părintele, într-una din detențiile sale din vremea comunismului, când era la muncă, parcă la Canal, și-a scos bocancii din picioare și i-a dăruit unui bătrân cu tălpile sângerânde, apoi a continuat munca în picioarele goale pe bolovani și glod uscat. Părintele, în orice situație și la orice oră, accepta cu bucurie o solicitare duhovnicească sau materială din partea oricui ar fi venit. Spunea: „Pot să renunț, dar nu pot să refuzˮ. Renunțarea era de la sine însăși. Se bucura cu cei ce se bucurau și se îndurera cu cei îndurerați. Compasiunea sa se îndrepta și către cei de alt neam sau credință.

Părintele Galeriu mai avea darul milosteniei – sau, cum spune Părintele Patriarh Daniel, „darul iubirii milostiveˮ. Am văzut cum, într-o duminică, după miruit, o bătrână sărmană i s-a plâns că îngheață în casă, neavând lemne de foc. Părintele a luat-o de mână și s-a îndreptat spre ieșire, parcă căutând pe cineva care trebuia să vină. Doar peste câteva clipe au intrat în biserică două doamne corpolente, bine îmbrăcate, care l-au rugat pe părintele să primească un semn al recunoștinței lor pentru un mare bine făcut lor cândva de dânsul. Și i-au înmânat un plic gros. Părintele le-a mulțumit și, spre stupefacția lor, fără să se uite măcar la plic, l-a dat pe loc bătrânei pe care o ținea de mână.

„Vă așteptam. Poftiți la masă!”

Părintele, ca un adevărat preot de vocație, nu și-a legat niciodată lucrarea sa de vreo răsplată materială sau de altă natură. Nu a avut casă proprie și nici mașină. A primit odată, pe când se reconsolida turla bisericii avariată de cutremure, două cecuri a câte 25.000 de dolari fiecare, de la niște credincioși din America. Un cec era pentru biserică, iar celălalt pentru nevoile sale personale. Părintele, fără nici o ezitare, l-a dăruit și pe al dânsului bisericii. Știu asta pentru că soția mea se ocupa de contabilitatea lucrărilor de refacere a turlei.

Părintele Galeriu și preoteasa sa, doamna Argentina, aveau permanent casa deschisă și pregătită pentru a primi și oameni străini. Uneori aveau loc scene de pateric.

Într-o duminică după-amiază, când părintele lua masa în casă, în fața ușii au apărut două martore ale lui Iehova, care au început să strige, proferând injurii la adresa preoților, a Bisericii etc. După un timp, văzând că nu pleacă, doamna pretoteasă și bucătăreasa, o femeie solidă și dintr-o bucată, au ieșit din casă pentru a le pofti afară din curte pe cele două sărmane trompete ale necuratului. Deodată, pe ușă apare din casă părintele în reverendă, cu un șervet la gât – se ridicase doar de la masă – și, cu brațele deschise, trece printre cei doi străjeri feminini ai săi și se adresează dușmancelor: „Bine ați venit, dragele mele, vă așteptam. Poftiți la masă! Apoi, fără să i se poată împotrivi, le-a luat de mână și le-a pus la masă pe cele două, care amuțiseră de uimire. Nu știu cât a durat întâlnirea, dar mi s-a spus că părintele le-a readus la Hristos.

Deși părintele își cunoștea valoarea și harismele, toate le punea pe seama milei, bunătății și proniei lui Dumnezeu, și nu l-am auzit lăudându-se niciodată. Avea dânsul o vorbă frumoasă: „Nu sunt nici de lăudat, dar nici de lepădat!ˮ.

Părintele profesor Gheorghe Ispas, parohul bisericii Sfântul Mina din București, ne-a povestit câtorva cum, fiind pe stradă cu părintele Galeriu, a trecut pe lângă ei un tramvai plin, cu ușile deschise. De pe scara tramvaiului, din mers, un tânăr de-ai noștri, de culoare, i-a tras un scuipat abundent părintelui pe reverendă. Părintele Galeriu, calm și blând, a dat o binecuvântare spre „viteazulˮ care se îndepărta, și-a scos batista, s-a șters și și-a continuat drumul ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Părintele a mai avut darul unei memorii prodigioase și a unei cunoașteri vaste și profunde într-o mulțime de domenii și discipline, rod atât al harului lui Dumnezeu, cât și al unui neobosit studiu personal. Dar, fie că era medicină sau psihologie, istorie sau fizică cuantică, folosofie sau biologie, toate le trecea prin filtrul adevărului și al dragostei dumnezeiești. Și, uimitor, era la curent chiar și cu componența echipei naționale de fotbal!

Darul înaintevederii 

Părintele Galeriu este recunoscut ca unul din cei mai mari predicatori ortodocși români contemporani. Părintele nu respecta niciun șablon omiletic, dar avea cuvinte de foc, cuvinte care zguduiau, trezeau la viață, îți răspundeau la întrebări înainte de a i le pune. Răspundea la întrebări esențiale, care atingeau temelia lucrurilor, a existenței, care redau sensul pierdut al multor vieți.

Părintele drag al nostru avea și darul înaintevederii. Soția mea, care avea o tumoare tiroidiană foarte mare – doctorii îi spuneau „nodul”, dar era de mărimea unui ou de gâscă –, a fost sfătuită de cel mai bun doctor endocrinolog din țară să se opereze. S-a dus la părintele nostru, care îi era și ei duhovnic, să îi dea binecuvântare pentru operație. Era deja programată. Părintele s-a rugat câteva clipe, apoi i-a zis: „Doinița, tu nu ești de operație. Caută să te trateziˮ. Cuvântul duhovnicului versus cuvântul celui mai bun specialist din țară! Povestea e mai lungă și nu poate fi redată aici în amănunt. Cert e că, internându-se totuși, a făcut un blocaj renal în spital, a scăpat ca prin urechile acului de la moarte și operația s-a amânat. Între timp, a găsit un medic care i-a prescris un tratament care a scăpat-o de tumoare fără operație. Așa cum i-a spus părintele după câteva clipe de rugăciune.

Le fel, și copiilor noștri cei mari, Emanuel și Cristiana, părintele Galeriu le-a văzut și le-a marcat viitorul. Băiatului nostru cel mare, Victor-Emanuel, când era în școala generală și maică-sa i-a arătat părintelui o scândurică sculptată de el, părintele i-a spus că din sculptură va trăi. Acum, deși este preot bun și apreciat, cu șapte copii, din sculptură își întreține familia. Despre fiica noastră Cristiana, care acum este soție de preot, și cu doi copilași, pe când era în școala primară, învățătoarea ne-a spus că are probleme serioase la învățătură, mai ales la matematică, din cauza – credea ea – unui handicap intelectual. Soția, îngrijorată, a mers la părintele pentru sfat. Ce credeți că i-a spus părintele? „Doinița, fata voastră este de matematici superioare. Ea din matematică va trăiˮ. Și fiica noastră, cea cu „handicap intelectualˮ, a terminat Electronica la stat, cu brio, și de curând a terminat și Facultatea de Matematică, și este profesoară de informatică și matematică!

„De poți face ceva, ajută-mă!”

Printre cele mai mari daruri care au umplut potirul părintelui nostru a fost cel al rugăciunii. Țin minte că am avut la un moment dat o altercație dură cu șeful hoților de buzunare din cartierul unde locuiam. L-am întrerupt cam brutal din activitatea sa „profesională” și a ieșit cu bătaie (din partea lui). Mi-a cerut și o sumă mare de bani ca să mă lase în pace. I-am răspuns fără nici o teamă, ceea ce l-a descumpănit și a plecat. Totuși, aveam o soție și trei copii, într-un cartier mărginaș, în care nu prea vedeam poliția la față. M-am dus direct la părintele și i-am povestit ce s-a întâmplat. După ce m-a sfătuit să nu mai intervin decât dacă cineva e în pericol de moarte, mi-a spus să merg acasă fără grijă. Din acel moment Porojică – așa îl chema pe bandit –, care era o matahală de om, timp de trei săptămâni, deși ne întâlneam aproape zilnic, el pur și simplu nu mă vedea, iar când intram într-un magazin în care opera el și cu ai lui, ieșeau val-vârtej, speriați, parcă eram cu trupa de jandarmi după mine. Sigur, rugăciunile părintelui își făceau efectul, pentru că de mine nu aveau de ce să se teamă.

O altă întâmplare care arată puterea rugăciunii părintelui a fost aceasta. Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, apare în biserică un bărbat care îl roagă pe părintele să vină cu el. Unde? Să spună un cuvânt de folos la inaugurarea primei celule a Armatei Salvării din România, în cadrul așa-numiților „Creștini după Evanghelie”. La sectanți!… Nu-mi explic nici acum îndrăzneala acelui om. Părintele s-a gândit puțin și mi-a spus: „Florineˮ – așa îmi spunea dânsul – „mergi tu în locul meuˮ. Cum să merg eu la sectanți în locul părintelui Galeriu, și ca reprezentant al Ortodoxiei?… Eram student la Teologie, cred că în an terminal. Am făcut ascultare de duhovnic și m-am dus. Era o sală mare, arhiplină, în care erau prezenți și reprezentanți ai primăriei, parcă și de la Culte. Se uitau sectanții la mine ca la urs. În sfârșit, mi-au dat și mie cuvântul. Cât am așteptat, m-am tot gândit ce să spun, dar nu se lega nimic. Când m-am urcat pe estradă, la microfon, dintr-odată au început să curgă vorbele ca apa. Am vorbit sută la sută ortodox. Și, la tot ce le spuneam, ca ortodox care nu se joacă cu cuvintele, ei îmi răspundeau, cu entuziasm chiar: „Amin!ˮ. Și au tot repetat „Amin!ˮ până la finalul cuvântării mele. Ce putea să fie asta? Delir în masă, sau convertire în masă? Nici una, nici alta. Era doar urmarea rugăciunilor părintelui care, fără să meargă el însuși, a făcut să se audă și chiar să fie primit un cuvânt ortodox într-o adunare de sectari, cuvânt care, poate, avea să lucreze tainic în inima vreunuia dintre ei. Mare e puterea Ta, Doamne!

La sfârșitul unei Sfinte Liturghii, duminica, au apărut în biserica Sfântul Silvestru două doamne mai vârstnice, susținând de subțiori o tânără ce părea să nu știe de ea și care abia pășea. Însoțitoarele, mama și mătușa fetei, i-au spus părintelui, în cuvinte puține, că fata, care ajunsese o semi-legumă și avea în plus și strabism (se uita cruciș) – în urma unor exerciții yoga – a fost externată din spital în starea aceasta de către medici, care au declarat, după încercări de tratament, că nu e de competența lor. Mama îndurerată i-a spus părintelui Galeriu, precum tatăl copilului demonizat lui Hristos: „De poți face ceva, ajută-mă!ˮ. Părintele i-a chemat pe cei doi preoți coslujitori, părintele Nicolae Bordașiu și părintele Ștefan Alexe – Dumnezeu să-l odihnească! –, și le-a propus să-i facă Sfântul Maslu. Fetei i s-au făcut trei slujbe de maslu, în decurs de o săptămână. După primul maslu – am fost de față – ochii i s-au îndreptat și părea că înțelege ce se întâmplă în jurul ei. După al doilea și-a revenit complet, dar a venit și la al treilea, pentru stabilizarea stării de sănătate. Sigur, a urmat, când a redevenit conștientă, și spovedania, care era neapărat necesară.

Au fost și alte vindecări minunate, trupești și mai ales sufletești, prin rugăciunile părintelui nostru, dar la aceasta am fost martor nemijlocit.

„Fericiți făcătorii de pace…”

Părintele Galeriu a avut și darul de a aduce pacea lui Hristos. Pe lângă pacea pe care ne-o dăruia nouă, celor care cu îndrumarea și rugăciunile lui ne regăseam rostul și sensul vieții, părintele a avut o contribuție importantă la salvarea păcii sociale, într-un moment când era pe cale să izbucnească un război civil în România.

În ianuarie 1999 a avut loc a cincea mineriadă din România postdecembristă. După ce 15-20.000 de mineri, sprijiniți de localnici, au învins 2.000 de jandarmi și forțe speciale la Costești, județul Vâlcea, și pe majoritatea i-au luat ostatici, președintele de atunci, Emil Constantinescu, sprijinit de clasa politică, a luat o hotărâre iresponsabilă și a trimis armata, ca la război, în întâmpinarea răsculaților. Ar fi ieșit un măcel îngrozitor și de o parte, și de cealaltă, pentru că armata avea putere de foc, iar minerii și localnicii erau mulți, hotărâți, curajoși, cu multe basculante, excavatoare și alte utilaje, greu de oprit. În acele momente, când toată țara era cu sufletul la gură – totul se transmitea în direct – eram la părintele în casă. La un moment dat, la telefon sună părintele lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și i se adresează părintelui Galeriu: „Părinte, ce facem? Sunt copiii noștri. Îi lăsăm să se omoare între ei?ˮ. Părintele Galeriu s-a scuturat și a spus: „Nu, nu se poate!ˮ. A închis telefonul și l-a sunat imediat pe Părintele Patriarh Teoctist, cu care nu oricine putea lua legătura oricând. Sfătuindu-se amândoi, au ajuns la concluzia că cel mai nimerit pentru a încerca aplanarea conflictului era Preasfințitul Ioan Selejan, episcopul de atunci al Covasnei și Harghitei, care fusese duhovnicul lui Miron Cozma, liderul minerilor răsculați și, în același timp – el, episcopul – era cunoscut și respectat de mineri. Patriarhul l-a sunat de urgență pe Preasfințitul Ioan, iar acesta a inițiat și organizat tratativele ce s-au concretizat prin ceea ce a rămas ca „Pacea de la (Mănăstirea) Coziaˮ. Astfel, Dumnezeu a rânduit ca părintele Galeriu să fie o verigă importantă prin care harul Său a readus pacea între români.

Nu în ultimul rând, părintele Galeriu a primit de la Dumnezeu și a cultivat toată viața darul răbdării în suferință cu inimă bună. Părintele a răbdat, fără să se plângă, știind că tot ceea ce ne atinge e cu voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu spre folosul nostru: și detenții, în închisoare, și colonii de muncă forțată, și boli, și umilințe, și bătăi cumplite, ca cea din vara lui 1989.

Experiența Luminii necreate 

Părintele Galeriu a primit darul de a fi învăluit în Lumina necreată, pe care o cântă Sfântul Simeon Noul Teolog în poemele sale și despre care aflăm și din viața Sfântulului Serafim de Sarov sau în scrierile Sfântulului Grigorie Palama. Aceasta o știm și de la un om cu frica lui Dumnezeu. El mi-a spus că, înainte de a-mi destăinui mie minunea la care a fost martor, treizeci și ceva de ani nu mai vorbise despre ea decât duhovnicului său. Voi povesti cu cuvintele lui, deci la persoana întâi:

„Aveam cam 18 ani și urmam o școală profesională în Ploiești. Obișnuiam să merg duminica la biserica unde slujea părintele Galeriu, pentru că mă atrăgeau foarte mult predicile lui. Într-o duminică, eram în strană cu cântăreții când, deodată, curând după începutul predicii, văd că fața părintelui începe să strălucească, în jurul capului său apare un nimb de lumină aurie care se tot mărește. Această lumină a acoperit catapeteasma bisericii, apoi s-a tot răspândit dinspre părinte, cuprinzând toată biserica și oamenii din ea, până spre ieșire. Era o lumină dulce, caldă. Deodată, după ce am fost și eu cuprins în această lumină, am simțit că părăsesc biserica și mă îndrept în sus cu o viteză amețitoare. Nu știu cât a durat drumul acesta, dar știu că mi s-a făcut foarte frică și am spus: «Doamne, sunt prea tânăr. Nu vreau să mor!». Și m-am oprit. Apoi, cu aceeași viteză, m-am întors înapoi. M-am trezit la loc în biserică, spre sfârșitul predicii, când lumina se retrăgea spre capul părintelui, în sens invers de cum izvorâse. Când mi-a venit rândul la miruit, părintele m-a privit în ochi, ca și când știa că i-am aflat taina, dar nu a spus nimic.

După aceea, în biserică și pe drum spre internatul unde locuiam, pe oamenii pe care îi auzeam vorbind nu-i înțelegeam. Parcă vorbeau un fel de italiană cu spaniolă; suna cunoscut, dar de neînțeles. În drumul meu, am dat de o cofetărie în care am intrat, m-am așezat la o masă unde, fără să spun nimic, am fost servit cu o prăjitură pe care aș fi voit să o comand. Nu mi s-a cerut să o plătesc și nu mai știu dacă am plătit-o. Am plecat și pe drum am întâlnit doi bărbați care se certau și i-am judecat. În momentul acela, am reînceput să înțeleg ce vorbeau cei din jurul meu. Practic, abia atunci mi s-a părut că m-am întors cu totul în lumea noastră.

Aceasta este povestea mea cu taina părintelui Galeriu și, nu știu de ce, dar nu am mai spus-o până acum, de atâția ani, decât părintelui meu duhovnic.”

Preot Florin Emanuel Ganciu

Centrul de Îngrijire și Asistență nr. 1,

Sfântul Vasile, București

Familia Ortodoxă

MĂRTURISITORII

Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în rând cu Drepții Neamului Românesc!