Părintele Ioanichie (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria) a fost un suflet care din copilărie a fost ales, chemat de Dumnezeu.

Un copil care încă de la vârsta de nouă ani iubea viața monahală și adeseori îl găseai când la Sihăstria, când la Neamțu, când la Secu; de aceea și mai târziu a știut să deosebească așa de bine viața călugărească. Părintele s-a oprit mai mult asupra mănăstirii Sihăstria, unde a găsit pe cel mai cald duhovnic, Părintele Paisie, pe care l-a avut învățător duhovnicesc până în ultimul moment. După ce Părintele Paisie a închis ochii, l-a luat de duhovnic pe părintele Marchian de la mănăstirea Secu și de la mănăstirea Bistrița, unde a fost trimis de la Sihăstria ca un fel de „canon”. Era trimis regulamentar oarecum, pentru că, deh, nu prea se vedea bine cu unele personalități mai mari din Sihăstria, nu prea le slugărnicea. Și atunci „caraliii” noștri au crezut de cuviință să fie transferat la mănăstirea Bistrița, în observația părintelui Ciprian. Aici a stat vreo 19 ani, după care s-a reîntors la mănăstirea Sihăstria. Aici, la Bistrița, am început să ne cunoaștem noi mai bine.

După cum bine știți, viața părintelui Ioanichie a fost mult dedicată studiului și literaturii. Era neobosit. Se ajuta mult și cu poetul creștin Ioan Alexandru, căruia îi era duhovnic. Ioan Alexandru, care venea adesea pe la mănăstirea Bistrița și stătea câte două-trei zile, uneori venea cu doi-trei copii, alteori venea singur, foarte modest, cu căruciorul de bagaje după el. Se-ntreținea cu părintele Ioanichie; lucrau împreună la Patericul românesc, la Convorbirile duhovnicești, la relatarea călătoriilor făcute cu părintele Cleopa sau cu părintele Victorin în Occident, pe la sfintele locuri, pe Athon…

Neobosit era și în ceea ce privește viața călugărească. Până pe la ora cinci lucra și scria, aduna materiale. La ora cinci seara, sala cu pelerini era plină și dădea drumul la spovedit. Iar spoveditul mergea până la șase dimineața, fără întrerupere. În zilele de sărbătoare n-avea timp să se odihnească deloc, pentru că trebuia să ajungă la Biserică. După Sfânta Liturghie începea iarăși spovedania…

Mi-aduc aminte cum noaptea, târziu, mă duceam pe la el și, bucuros, mai schimbam un cuvânt. Scotea două, trei mere, le cojea; mâncam cu o bucată de pâine, pe fugă. Apoi iar începea spoveditul sau se pregătea cu oleacă de material pentru București. Trebuia să definitiveze cărțile pentru tipar, treabă care era destul de dificilă. Nu era ca acum, cu formele acestea rapizi, ultramodernizate. Și uite așa îl găseai și la București, și la Sihăstria, și în tren, și la Piatra Neamț, și unde nu-l găseai…? Îi făcea foarte mare plăcere să îmi povestească discuțiile pe care le avea cu unii și cu alții în tren. Nu știu cum făcea că reușea să mai scrie câte un articol prin ziar, chiar dacă erau ziare cu mult control asupra lor, dar totuși se mai strecura așa…

Nu mai vorbesc că pe lângă talentul său scriitoricesc, era și un vorbitor, un sfătuitor neîntrecut. Ce predici ținea Duminicile și de sărbători! Credincioșii se înghesuiau să asculte o predică a părintelui Ioanichie! Și până astăzi oamenii îi poartă o dragoste creștină și au mare evlavie la dânsul și vin mereu la mănăstirea Sihăstria. De aceea și pe majoritatea pomelnicelor la morți sunt trecute mai întâi numele părinților Ioanichie, Cleopa, Paisie…

A fost un călugăr foarte bun… și trăitor, și mărturisitor; un călugăr cu laturi intelectuale deosebite… Patericul românesc a ajuns până în biblioteca Vaticanului… Dar, chiar dacă avea mai mult o activitate intelectuală, asta nu-l împiedica să fie și un călugăr gospodar. Era un om practic, foarte activ.

A fost un călăuzitor al vieții noastre ortodoxe. A menținut cu adevărat duhul acesta trezvitor al vieții călugărești a Sihăstriei. În ultima vreme, cam ultimii doi ani, i-am fost duhovnic. Și, sărmanul, victimă a prigonitorilor acestui neam, își cam pierduse memoria în ultimul an de viață. Dar am rămas uimit când l-am văzut ultima dată, când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferință, cu puțin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat Sfânt. Avea un chip așa de deosebit și de luminat, de parcă ziceai că vorbea cu Îngerii. Iar în sicriu și-a păstrat pe chip aceeași frumusețe sufletească pe care i-o știam și pe care a luat-o cu el și dincolo; chiar dacă își dăduse duhul în mâinile Domnului, avea aceeași ținută sufletească și trupească. În racla lui, acolo, parcă vorbea. Mult m-a impresionat în frumusețea aceasta a lui și mult m-am bucurat în sinea mea, fiindcă am văzut în el un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu, în ceruri, pentru viața noastră monahală.

Și cred că el a depășit chiar pe mulți din trăitorii mai deosebiți din Sihăstria, prin faptul că a trăit și o viață surghiunită, sub ochii permanenți ai Securității, inamicul numărul unu al Ortodoxiei românești. Și nu e puțin lucru să facă atâtea lucruri nobile pentru Ortodoxie în astfel de condiții, având neîncetat moartea în față. Chiar pierderea memoriei i s-a tras tot de la acest inamic: a fost un vicleșug de răutate care să astupe gura cea bine-grăitoare a acestui izvor de înțelepciune.

Dumnezeu să-l sălășluiască în corturile drepților și să se roage și pentru noi!

Arhimandrit Justin Pârvu

Sursa: Marturisitorii.ro