Colonialismul britanic a fost o crimă globală mascată sub steagul progresului, civilizației și democrației. A fost, de fapt, un sistem de jaf și exterminare pe scară planetară, de la India la Caraibe, Africa și Australia, lăsând urme adânci în subdezvoltarea globală și inegalitățile economice actuale. Au pretenția să dea lecții de democrație lumii întregi, dar au ieșit cu greu, abia acum șaizeci de ani, dintr-o epocă de jaf global numită colonialism.

Imperiul Britanic, care odinioară controla un sfert din planetă cu brutalitate și foame de resurse, poartă azi hainele neocolonialismului: controlează prin bănci, corporații, tratate și presiuni culturale ceea ce altădată controla cu tunurile și foametea. Istoria acestui imperiu criminal nu e o poveste glorioasă de civilizare, ci una de sânge, genocid, furt de resurse și distrugere de culturi, pe care refuză să o recunoască, deși le place să pretindă că stau pe un piedestal moral. În realitate, lumea de azi plătește încă nota de plată a Imperiului Britanic, de la conflicte înghețate până la sărăcia sistemică rămasă în fostele colonii, al prețului foametei deliberate, al sclaviei și al distrugerii economiilor locale, în timp ce Londra își păstrează cu grijă acumulările făcute prin jaf colonial. Imperiul Britanic a lăsat în urmă un morman de cadavre și un sistem de inechitate globală care încă definește lumea de azi. E nevoie de mai mult decât scuze formale și discursuri goale: este nevoie de reparații morale și financiare, de recunoașterea completă a crimelor comise și de un efort real de a sprijini țările distruse de colonialismul britanic în reconstrucția propriului viitor. Până atunci, orice lecție de democrație venită din Marea Britanie rămâne o ironie amară, iar moralismul exportat de Londra se clatină pe fundațiile clădite pe sângele altora. Să nu uităm că sub poleiala „civilizării” s-au ascuns genocidul, rasismul și jafurile, iar adevărata civilizare ar începe abia atunci când îți recunoști crimele și plătești datoria istoriei.

Urmează un articol destul de amplu, pentru că nenumărate și dincolo de orice imaginație sunt nenorocirile făcute de acest mare imperiu timp de secole, dar chiar și așa rămân enorm de multe neacoperite aici despre acest subiect tragic și înfiorător. Mulți vor uita destul de repede cele aflate de aici sau, chiar mai rău, le va fi indiferent sau poate vor fi de acord cu aceste fapte ale britanicilor. Dar sper că poate cei și mai mulți vor medita la toate acestea și vor avea curajul să spună și altora despre minciuna, demagogia, războaiele și crimele de neimaginat prin care trece omenirea chiar în prezent din cauza câtorva state foarte dezvoltate, toate aceste nenorociri fiind camuflate propagandistic prin sintagme ca democrație, progresism, civilizație, incluziune, egalitate, etc.

Imperiul Britanic, cel mai extins imperiu al istoriei, a dominat un sfert din glob, guvernând peste 400 de milioane de oameni, clădit pe jaf sistematic, genociduri și exploatare. Sub masca „misiunii civilizatoare”, Marea Britanie a implementat un model de acumulare de capital prin violență, distrugere culturală și exterminare. În timp ce își proiecta imaginea de „far al democrației”, a instaurat regimuri de teroare în colonii, a interzis votul localnicilor și a jefuit sistematic bogățiile coloniilor. Sistemul parlamentar britanic s-a dezvoltat pe seama sclaviei, jafului colonial și genocidurilor.

Începem cu reperele importante ale sistemului colonial britanic:

EXPANSIUNEA, DE LA COMERȚLA DOMINAȚIE. Imperiul Britanic a început cu asuprirea vecinilor irlandezi și scoțieni, trecând apoi la colonii comerciale (India, America de Nord), și extinzându-se prin intermediul Companiei Indiilor de Est. În 1757, la Plassey, britanicii au cucerit Bengalia. Până în 1858, India era ajunsă complet sub control britanic. Ulterior, au urmat Africa, Australia, Noua Zeelandă,

Caraibele și Orientul Mijlociu.

COMERȚUL CU SCLAVI, O CRIMĂ ECONOMICĂ PLANETARĂ: FUNDAMENTUL MASCAT AL BOGĂȚIE IMPERIALE. Marea Britanie a transportat peste 3 milioane de sclavi africani spre colonii, dintre care un sfert au murit pe drum, fiind una dintre cele mai active națiuni în comerțul transatlantic cu sclavi. Orașe britanice precum Bristol, Liverpool, Londra și Glasgow au devenit centre financiare datorită comerțului cu sclavi africani prin Royal African Company și alți negustori. Profiturile uriașe au finanțat băncile, universitățile și industria britanică. Lloyd's of London, Barclays, Oxford și Cambridge au legături directe cu sclavia. „Triunghiul comercial” (arme în Africa, sclavi în Caraibe, zahăr și bumbac în Europa) a fost o rețea criminală globală care a durat peste două secole. Politicieni britanici actuali, inclusiv David Cameron, au moștenit direct averi considerabile construite pe comerțul cu sclavi.

INDUSTRIALIZAREA PRIN JAFUL COLONIAL. India a fost transformată într-o economie de extracție. Bumbacul, ceaiul, opiul – toate au alimentat noile mașinării industriale și fabricile britanice. Textilele britanice au distrus industria artizanală indiană. Foametele repetate (Bengal 1770, 1943) au fost cauzate de politicile de export forțat. Resursele Africii (aur, cupru, cauciuc, fildeș) au fost extrase cu muncă forțată, fără niciun beneficiu local.

Istoric, foarte pe scurt, și citate ale rușinii

Din Caraibe în India, din Irlanda în Kenya, Imperiul Britanic a funcționat după aceleași principii:extragerea maximă de resurse cu investiție minimă, menținerea ordinii prin forță, disprețul față de culturile locale și justificarea tuturor acestor acțiuni printr-o ideologie a „civilizării” barbarilor.

A ajuns astfel să fie cel mai vast imperiu din istorie, controlând teritorii pe toate continentele. Punctul culminant al dominației britanice a fost în secolul al XIX-lea, când Marea Britanie a devenit hegemonul global. Colonizarea a fost justificată printr-un amestec de interese economice, ideologii rasiste și doctrine pseudo-umanitare, dar care au produs efecte devastatoare asupra popoarelor colonizate.

Colonialismul britanic a apărut în contextul expansiunii maritime europene și a fost alimentat de un amestec de interese comerciale, justificări teologice și ideologii moderne.

Filosoful și economistul John Locke, (1632–1704), justifica exproprierea pământurilor "nefolosite" de către nativi. Adam Smith, (1723–1790), considerat părintele economiei moderne, a fost un susținător indirect al colonialismului, având o viziune despre comerțul liber și beneficiile economice ale expansiunii comerciale. Charles Darwin, (1809–1882), naturalist, autor al teoriei evoluției prin selecție naturală, influențat și de ideile epocii despre superioritatea rasială, a afirmat în „The Descent of Man”, (1871), că unele culturi și popoare erau „mai puțin evoluate” decât altele, ceea ce a fost interpretat ca o justificare a expansiunii imperiale britanice. Thomas Malthus, (1766–1834), economist și demograf, a susținut ideea că expansiunea colonială ar putea oferi soluții pentru creșterea populației și lipsa de resurse în Marea Britanie. În „An Essay on the Principle of Population”, (1798), Malthus a argumentat că o populație în creștere necesită expansiune și resurse suplimentare pentru a preveni sărăcia și foametea. „Colonizarea unor teritorii noi oferă o ieșire necesară pentru o populație în expansiune, care altfel riscă să sufere din cauza lipsei de resurse.” „Suntem cea mai bună rasă din lume și cu cât mai multă lume trăiește sub dominația noastră, cu atât mai bine pentru toată lumea.”, a scris Cecil Rhodes (colonialist sud-african, simbol al expansiunii britanice). „Urăsc indienii. Sunt un popor bestial cu o religie bestială. Foametea este vina lor pentru că se reproduc ca iepurii.” - Winston Churchill. „Munca negrilor din plantații este singura formă de muncă potrivită pentru această specie leneșă și imorală.” - Thomas Carlyle, filosof. „Luați povara omului alb, trimiteți-i pe cei mai buni fii ai voștri în exil pentru a supune populațiile noi, jumătate diavoli, jumătate copii.” -Rudyard Kipling.

Cuvintele acestora nu erau excepții izolate, ci parte din viziunea dominantă care justifica sclavia, violurile, bătăile și munca forțată asupra femeilor și copiilor, foametea deliberată și execuțiile sumare, sub pretextul „civilizării”. Deși este imposibil de cuantificat exact, estimările istorice conservatoare

arată că numărul victimelor perfidului Albion în comerțul cu sclavi este de aproximativ 750.000 de morți pe drum, de 10-30 de milioane de morți în India prin foamete, execuție sau represiuni, peste un milion de morți în Irlanda, sute de mii de aborigeni exterminați în Australia, milioane de indigeni americani și africani omorâți prin conflicte, foamete și muncă forțată. În total, se poate estima la peste 50 de milioane de vieți distruse direct și indirect de colonialismul britanic.

Perfidul Albion

Expresia „Perfidul Albion” (Albion perfide) își are originea în Franța și datează din secolul al XIII-lea, dar a devenit uzuală în epoca modernă, începând cu secolul XVIII. Se pare că poetul francez Augustin- Louis de Ximénès a fost printre primii care au popularizat-o, într-o poezie scrisă în 1793, în timpul Revoluției Franceze: „Attaquons dans ses eaux l’Albion perfide, / Elle médite encor nos malheurs.”

„Perfidul Albion” este mai mult decât o sintagmă propagandistică; este rezumatul istoric al unui modus operandi al Imperiului Britanic, caracterizat prin trădare diplomatică, colonizare sistematică, expropriere, manipulare geopolitică și disimulare ideologică. Termenul a fost folosit ca o reacție la atitudinile duplicitare ale Marii Britanii față de Franța și față de aliați. A fost preluat de-a lungul timpului de numeroși politicieni, scriitori și gânditori francezi, dar și din alte țări. Albion, un vechi nume poetic pentru Anglia, devine sinonim cu ipocrizia diplomatică, trădarea intereselor aliaților și colonialismul disimulat sub masca comerțului liber. Azi, când predică democrația tuturor, rămâne să întrebăm de ce ar trebui să credem o putere care și-a construit averea și influența pe trădări și jaf global?

Marea Britanie are o lungă tradiție de trădări și duplicități în politică externă. Iată doar câteva momente-cheie:

Tratatul de la Trianon și abandonarea aliatului român - după promisiunile din 1916, România a fost parțial ignorată în 1919–1920 de către aliați. Politica britanică a oscilat între susținerea și izolarea României.

Trădarea kurzilor, din 1920 până în prezent - după ce i-au încurajat să se revolte împotriva Imperiului Otoman în WWI, britanicii au abandonat kurzii în favoarea statului turc. După război, teritoriile lor au fost împărțite între noile națiuni sub mandat britanic și francez.

Criza din Suez, 1956 - Marea Britanie și Franța au complotat cu Israelul împotriva Egiptului fără acordul SUA și au fost forțate să dea înapoi, o mișcare considerată duplicitară și imperialistă.

Tratatul Balfour, 1917 - promisiunea simultană a unui cămin evreiesc în Palestina și susținerea pentru independența arabă, un clasic exemplu de duplicitate. În timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a promis arabilor independența dacă se vor ridica împotriva Imperiului Otoman, trimițându-l pe Lawrence al Arabiei să încurajeze revoltele. În paralel, în 1917, Ministrul de Externe Arthur Balfour a emis Declarația Balfour, promițând liderilor sionisti „un cămin național pentru poporul evreu” în Palestina, teritoriu care nu aparținea Marii Britanii și era locuit deja de o populație majoritar arabă.

Yalta, 1945 - Churchill și Roosevelt l-au lăsat pe Stalin să ia controlul asupra Europei de Est, trădând de facto popoarele eliberate de sub nazism, printre care și România.

Intrarea SUA în WWII și manipularea Pearl Harbour - există teorii și documente istorice care susțin că liderii britanici și Roosevelt cunoșteau iminenta lovitură japoneză, dar nu au informat corespunzător comanda din Hawaii. „Trebuia să-i implicăm pe americani în acest conflict, altfel am fi fost pierduți. Japonezii au fost mijlocul.” (din memoriile lui Winston Churchill). În cartea sa Day of Deceit, Robert Stinnett susține că Roosevelt știa despre atacul de la Pearl Harbour, dar a permis să se întâmple pentru a convinge opinia publică să intre în război.

India, și multe promisiuni de independență: britanicii au promis repetat reforme și autonomie indienilor în schimbul participării acestora în primul și al doilea război mondial, însă au amânat constant procesul, menținându-și controlul prin represiune violentă și arestări de lideri naționaliști.

Kenya și răscoala Mau Mau, 1952-1960 - în timp ce își proclamau „misiunea civilizatoare”, britanicii au instituit lagăre de detenție, tortură sistematică și execuții sumare pentru a zdrobi revoltele populației kenyene.

Insulele Malvine/Falkland, 1982: retorica britanică despre autodeterminarea insulelor ascundea interesele strategice și de resurse (inclusiv posibile zăcăminte de petrol și controlul rutelor maritime).

Britanicii au aplicat sistematic divizarea populațiilor locale pentru a împiedica rezistența unită, politica de „divide et impera”: India, Hindu vs. musulmani (culminând cu divizarea în India și Pakistan). Nigeria, conflicte religioase între nordul musulman și sudul creștin. Palestina, politici de favorizare a tensiunilor comunitare, care au dus acum la genocidul Israelului în Gaza. Africa de Sud, impunerea apartheidului pentru control rasial.

 Irlanda și Scoția – primele colonii ale Angliei. Laboratoarele imperiului

Când vorbim despre colonialismul britanic, cei mai mulți se gândesc la India, Africa sau la Americi. Însă înainte ca Anglia să cucerească teritorii îndepărtate, a început prin a-și supune vecinii cei mai apropiați, mai întâi Irlanda, apoi Scoția. Aceste două regiuni nu trebuie privite doar ca părți firești ale Regatului Unit de azi, firește, fără Republica Irlanda, ci ca teritorii cucerite și controlate prin metode care, mai târziu, vor fi exportate în întreaga lume. Irlanda și Scoția au fost, așadar, primele laboratoare ale imperialismului britanic: acolo s-au testat pentru prima dată strategii de ocupație militară, colonizare forțată, suprimare a limbii și culturii locale, impunerea religiei dominante și exproprierea populației native, prin jaf și crime.

Irlanda, prima colonie în adevăratul sens al cuvântului

Colonizarea Irlandei de către Anglia a început încă din secolul al XII-lea, când normanzii (cuceritorii care dominau Anglia după 1066) au invadat estul insulei. După cuceritori au venit coloniștii, care s-au așezat pe întreg teritoriul insulei, în special în Munster și Ulster. La începutul secolului XVIII, aproape o treime din populația Irlandei era de origine imigrantă, descendenți ai celor aproximativ 350.000 de coloniști protestanți stabiliți în secolul precedent. Coloniștii au adus cu ei limba engleză, moda, cultura și metodele comerciale, iar legislația parlamentară a interzis limba și portul irlandez, precum și practicile agricole, sociale, politice și culturale tradiționale. Dar adevăratele politici coloniale au apărut abia în secolele XVI–XVII, când regii englezi, mai ales Henric al VIII-lea și Elisabeta I, au decis să controleze întreaga insulă. Pentru asta, au inventat un sistem numit Plantations: pământurile confiscate de la irlandezii catolici erau împărțite coloniștilor englezi sau scoțieni, protestanți și loiali Coroanei. Țăranii irlandezi erau alungați, marginalizați, transformați în chiriași sau forțați să muncească pe fostele lor pământuri.

Incursiunea britanică se baza pe violență și forță: în timpul Războiului celor Nouă Ani (1594–1603), forțele engleze au folosit tactici de pământ pârjolit și foamete pentru a obține supunerea rebelilor. Aproximativ 20% din populația irlandeză a fost omorâtă în timpul războaielor din anii 1640. Mulți civili au murit din cauza luptelor, expunerii la intemperii, foametei și bolilor, alături de deportări, luări de ostatici și strămutări. Refugiații, în majoritate femei și copii, au invadat Dublinul și alte centre urbane. Mărturii directe (cunoscute sub numele de„Declarațiile din 1641”) consemnează agresiunile brutale, dezbrăcarea forțată,tortura, violurile și abuzurile asuprafemeilor. Politicieni și propagandiști, din secolul XVII până în secolul XX, au exploatat trauma acestora pentru a instiga frica, a alimenta

sectarismul și a justifica represaliile. Revoluția în regimul proprietății funciare din Irlanda,începută cu„plantările” din secolul XVII și culminatăcu confiscările cromwelliene și redistribuirile de pământ de după restaurarea monarhiei, a dus la transferul masiv de terenuri, circa 8 milioane de acri, din mâinile catolicilor în cele ale protestanților. Mai mult, pământul irlandez și accesul la muncitorii irlandezi au finanțat imperialismul englez în Irlandași dincolo de ea, aprovizionând colonii, mai ales în Atlantic și India. La sfârșitul secolului XVII, Irlanda era deja complet integrată într-o structură economică subordonată, o trăsătură definitorie pentru viitorul ImperiuBritanic.

Epoca lui Oliver Cromwellîn Irlanda, (1649-1653), a rămas o rană deschisăcauzată de masacreledin Drogheda si Wexford pentru a înăbuși revolta catolică și a pedepsi populația irlandeză, considerată „perfidă” și „papistă”, de deportarea supraviețuitorilor ca sclavi contracatuali în Barbados, Jamaicași America (mai ales Virginia și New England), și de cei aproximativ 600.000 de morți prin violență extremă, foamete și boală.

Revenind la deportările din aceasta perioadă, Cromwell le-a inițiat pentru a-și plăti armata și pentru a „purifica” ținuturile irlandeze. Deși erau „contractuali” în teorie, majoritatea irlandezilor au fost trimiși împotrivavoinței lor, fie ca prizonieri de război, fie ca săraci,orfani sau condamnați. Oficial, irlandezii deportați nu erau sclavi „proprietăți” în sensul legal în care erau africanii, dar erau forțați să lucreze pe o durată fixă (de obicei 7–10 ani), fără dreptul de a pleca, fără plată, sub regimuri extrem de dure, uneori letale. După expirarea termenului, puteau fi eliberați, dar mulți mureau înainte sau nu aveau cu ce trăi mai departe. În total, peste 100.000 de irlandezi au fost trimiși ca muncitori contractuali în coloniile britanice, majoritatea în condiții echivalente cu sclavia. Irlandezii, la sosirea în colonii, erau tratațicu dispreț de stăpânii lor englezi, considerați „inferiori”, „rebeli papistași” sau „necivilizați”. Erau puși să muncească pe plantații de zahăr în condiții de căldură extremă, sub permanenta amenințare cu biciul și înfometați. În Barbados, termenul disprețuitor "Redlegs” (picioare roșii)a fost folosit pentru irlandezii arși de soare, care trăiau în condiții jalnice mult timp după expirarea contractului. Un căpitan englez scria în 1656: „Nici măcar africanii nu mor atâtde repede precum acești irlandezi. Soarele le arde pielea, iar lipsa hraneile usucă oasele.Dar sunt ieftini și mulți.” Un preot francez scria în 1660 că „irlandezii sunt tratați mai rău decât câinii și vânduți în piețe ca animalele”. Înregistrări oficiale din Barbados arată liste cu nume irlandeze, marcate ca „servants for 7 years”, „servants for life” sau „runaways” (evadați). O legendă populară transmisă în comunitățile irlandeze din Barbados și Montserrat (unde limba locală a păstrat influențe irlandeze) spune că „strămoșii lor au venit în lanțuriși au murit pe câmpurilede zahăr”. Deportarea irlandezilor în Barbados și America a fost una dintre primele forme de „inginerie socială colonială” marca Anglia. A arătat că Imperiul era dispus să sacrifice masiv vieți umane, nu doar străine, ci și de pe insula proprie, pentru profit. Iar faptul că aceste victime nu și-au putut spune povestea face tăcerea cu atât mai dureroasă.

În acest sens, dar și în multe altele, Irlanda a fost un adevărat „laborator” pentru Imperiul Britanic. Aici au fost formulate politicile imperiale și de anglicizare. Aici s-au dezvoltat ideologii rasiale și s-au testat „uneltele imperiului” de dominație colonială. Aceste politici au fost însoțite de masacre, foamete deliberată și legi aspre care interziceau limba irlandeză, religia catolică și chiar anumite forme de îmbrăcăminte tradițională. Practic, Irlanda afost tratată ca un teritoriu inferior, iar populația sa ca o rasă „needucată”, ce trebuia „civilizată”, un model de discurs care va deveni tipic colonialismului britanic ulterior.

Un exemplu brutal este foametea din anii 1845–1852, cunoscută ca Marea Foamete Irlandeză, când peste un milion de irlandezi au murit, iar alt milion au emigrat. Deși foametea a fost cauzată de o boală a cartofului, criza a fost agravată intenționat de autoritățile britanice, care au refuzat să oprească exporturile de alimente din Irlanda și au văzut catastrofa ca pe o oportunitate de a „curăța” țara de săraci și rebeli. Răscoala de Paște a irlandezilor din 1916, Easter Rising, a fost reprimată brutal de britanici, forțele paramilitare ale acestora, Black and Tans, au terorizat așezările rurale și au comis, incendieri, execuții și violuri. Churchill a urât Irlanda republicană, considerând independența un pericol pentru imperiu și a susținut ferm utilizarea Black and Tans împotriva populației civile. Tot el considerat foametea irlandeză un „incident nefericit, dar inevitabil” și a susținut durerea cauzată de pierderea controlului britanic asupra Irlandei. În urma războiului de Indepedență, a fost creat Statul Liber Irlandez, dar Irlanda de Nord a rămas sub Marea Britanie. Englezii au provocat apoi războiul civil din 1922-1923, amenințând cu război total dacă tratatul nu va fi semnat, divizând mișcarea republicană. Partea pro- tratat accepta independența parțială, acesteia fiindu-i furnizate arme, iar partea anti-tratat doresc o republică independentă total. Ca rezultat final, mii de morți și o țară aproape distrusă. Irlanda a devenit un simbol al rezistenței împotriva stăpânirii imperiale, inspirând luptători pentru libertate din tot spațiul britanic și din alte imperii europene.

Scoția – o colonizare mai subtilă, dar la fel de dură

Deși Scoția a fost, teoretic, unită cu Anglia printr-un acord politic, dar de-abia din 1707 (Actul Uniunii), adevărul în cazul acesta este mai complicat. Multe regiuni din Scoția, în special zonele din nord, cunoscute ca Highlands, au rezistat dominației engleze și au fost tratate, în consecință, ca niște teritorii ostile.

Între secolele XVII–XVIII, o parte a populației scoțiene a sprijinit cauza iacobită, o mișcare politică și militară ce dorea reinstaurarea pe tron a unei dinastii catolice, detronate de revoluția protestantă din Anglia. Revoltele iacobite, cum au fost numite, au culminat în 1746 cu bătălia de la Culloden, unde forțele britanice au învins brutal rebelii scoțieni. După această înfrângere, autoritățile engleze au impus măsuri represive severe împotriva culturii tradiționale scoțiene: clanurile au fost dizolvate, portul kilt-ului și al tartanului a fost interzis, iar limba gaelică scoțiană a fost marginalizată. În același timp, pământurile au fost confiscate sau „curățate” prin ceea ce s-a numit Highland Clearances, un proces de expropriere și deportare a țăranilor pentru a face loc unor mari moșii sau pășuni pentru oi.

Zeci de mii de oameni au fost alungați, forțați să emigreze sau transformați în muncitori lipsiți de drepturi. Chiar dacă forma colonizării scoțiene a fost diferită de cea aplicată în Irlanda, fiind mascată printr-o „uniune”, consecințele au fost similare: pierderea suveranității, distrugerea culturii și a structurii sociale tradiționale, impunerea unei elite străine și a unei ideologii de superioritate engleză.

O paradigmă colonială care începe acasă

Atât în Irlanda, cât și în Scoția, am văzut tiparele care vor caracteriza apoi colonialismul britanic în India, în Africa sau în Caraibe: invazia militară, exproprierea, deportarea, marginalizarea limbii și a religiei locale, impunerea unei culturi dominante și exploatarea resurselor în favoarea metropolei. De aceea am început analiza colonialismului britanic nu cu Indiile, ci cu Insulele Britanice. Înainte ca Imperiul să cucerească lumea, Anglia a învățat să-și colonizeze propriii vecini. Și a făcut-o cu o violență și o eficiență care aveau să devină marca sa istorică.

De la dominarea vecinilor la dominația globală

Odată testate și perfecționate metodele de control în Irlanda și Scoția, Anglia și-a îndreptat atenția spre teritorii mai îndepărtate. Nu a fost o trecere bruscă, ci o continuitate logică a aceleiași obsesii: extinderea puterii, acapararea resurselor și impunerea unui model cultural considerat „superior”.

La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea, Anglia intra în competiție directă cu celelalte mari puteri coloniale ale vremii – Spania, Portugalia, Franța și Olanda. Cu o flotă tot mai puternică și o ideologie tot mai bine articulată, Imperiul Britanic începea să se nască.

Colonizarea Americilor, violență, exterminare și sclavie

Primele colonii engleze în America de Nord au apărut în secolul al XVII-lea, începând cu Jamestown (1607) și Plymouth (1620). Deși adesea prezentate în istoriile oficiale ca aventuri ale curajului și credinței, aceste colonii s-au construit pe distrugerea populațiilor indigene. Triburile amerindiene au fost alungate de pe pământurile lor, decimate de boli aduse de europeni sau masacrate în războaie provocate pentru extinderea frontierelor coloniilor. În paralel, în Caraibe și în sudul Americii de Nord, Anglia a dezvoltat colonii bazate pe plantații, Barbados, Jamaica, Carolina, unde economia se baza pe sclavia africană. Milioane de oameni au fost capturați din Africa, transportați în condiții inumane prin comerțul triunghiular și puși să muncească până la epuizare pentru a produce zahăr, bumbac, tutun sau rom pentru piețele europene. Pentru a justifica această barbarie, elitele britanice au elaborat o întreagă teorie rasistă care susținea inferioritatea nativilor americani și a africanilor, o teorie care, deși pseudo-științifică, a devenit fundamentul ideologic al colonialismului european.

În ceea ce privește Războiul de Independență al SUA (1775–1783), Imperiul Britanic a încercat să-și mențină coloniile prin forță, impunând taxe fără reprezentare și suprimând mișcările de revoltă.

Înfrângerea sa a marcat unul dintre primele mari eșecuri ale imperialismului britanic, dar a dus totodată la o consolidare a controlului britanic asupra Canadei, unde mulți loialiști s-au refugiat după război.

În Canada, britanicii au operat prin aculturație forțată, supunerea populațiilor indigene și exproprierea sistematică a pământurilor. Au înființat școli rezidențiale în care copiii indigeni erau separați de familiile lor, li se interzicea să-și vorbească limba maternă și erau supuși la abuzuri fizice și psihologice. Politica colonială britanică în Canada a contribuit la distrugerea identității culturale a popoarelor autohtone, ale căror efecte traumatice se resimt și astăzi.

Colonialismul britanic în America de Sud, deși mai puțin cunoscut decât în Asia sau Africa, a fost activ și distructiv printr-o rețea de intervenții economice și politice, susținute de interese comerciale și bancare britanice. În secolul al XIX-lea, Regatul Unit a sprijinit lovituri de stat, a impus tratate comerciale inegale și a dominat infrastructura financiară a mai multor țări sud-americane, în special Argentina, Brazilia, Chile și Peru. Britanicii au controlat căile ferate, porturile și exporturile de materii prime, transformând regiunea într-un spațiu semicolonial exploatat economic.

Guyana, situată pe coasta de nord a Americii de Sud, a fost una dintre cele mai brutal exploatate colonii britanice. Sub dominație britanică începând din 1814, Guyana a fost transformată într-o economie de plantatie bazată pe sclavie. Mii de africani au fost aduși cu forța pentru a lucra pe plantațiile de trestie de zahăr în condiții inumane. După abolirea sclaviei în 1834, britanicii au introdus un sistem de muncă „contractuală” care a înlocuit sclavia cu o nouă formă de exploatare: zeci de mii de indieni și chinezi au fost aduși ca muncitori „liberi”, dar erau practic prizonieri ai sistemului colonial.

Această inginerie etnică deliberată a dus la diviziuni sociale profunde care persistă până astăzi. În plus, resursele naturale ale Guyanei – inclusiv aurul, bauxita și lemnul – au fost exploatate fără scrupule de companii britanice, cu puține beneficii pentru populația locală. Independența obținută în

1966 a venit prea târziu pentru a repara traumele produse de aproape un secol și jumătate de dominație britanică.

India – „perla coroanei” sau colonie-sclavă?

Cel mai important teritoriu al Imperiului Britanic a fost, fără îndoială, India. Inițial, prezența engleză a fost una comercială, prin Compania Britanică a Indiilor de Est, înființată în 1600. Dar în scurt timp, comerțul s-a transformat în dominație militară și politică. Prin alianțe forțate, corupție, intervenții în conflictele interne ale regatelor indiene și războaie directe, britanicii au reușit să controleze întregul subcontinent.

India a devenit o colonie de exploatare: materiile prime – bumbac, mirodenii, opiu – erau exportate spre Marea Britanie, iar produsele industriale britanice erau impuse forțat pe piața indiană, distrugând economia locală. Britanicii au distrus, bunăoară, industria textilă locală pentru a impune textilele de Manchester, interzicând țesătorilor locali să producă și să vândă, iar cei care încălcau aceste interdicții erau pedepsiți brutal.

Războiul Crimeii (1853–1856), de exemplu, a fost oficial purtat pentru a apăra Imperiul Otoman de agresiunea Rusiei, dar miza reală era geopolitică: controlul asupra rutelor comerciale și accesului la India. Rusia nu trebuia să fie lăsată să se extindă spre Balcani și Mediterana. Iar Franța (și am acum ocazia să fac o referire la articolul anterior despre colonialismul francez), aliata Marii Britanii în acest conflict, nu acționa din solidaritate cu românii sau cu otomanii, cum ni se spune propagandistic de aproape două secole, ci urmărea la rândul ei să-și consolideze influența imperială în Orientul Europei, tratând popoarele mici, precum românii, drept simple instrumente într-un joc de putere colonial, după cum recunoștea mai târziu chiar președintele Poincaré, (1913-1920): „Trebuie să ne păstrăm influența în Orientul Europei cu orice preț. Popoarele mici au nevoie de tutela marilor națiuni.” De asemenea, generalul Berthelot sau Clemenceau: „Românii sunt un popor curat și naiv. Ei cred că Franța e sora lor mai mare, dar sunt o colonie perfectă pentru ambițiile noastre.”; „Românii trebuie să înțeleagă că independența nu înseamnă autonomie completă. O Franță puternică înseamnă o Românie dependentă.” Deși nu a fost un război de colonizare directă, a fost parte a unui joc de influență imperialistă: cine domină Estul Mediteranei controlează accesul la Orient.

În timpul foametei din 1876–1878, peste 5 milioane de indieni au murit, în timp ce autoritățile britanice continuau să exporte cereale din India spre metropolă. Cucerirea s-a făcut progresiv prin East India Company (1600–1857), urmată de dominația directă (1858–1947). Masacrul de la Amritsar (1919) este un simbol de neimaginat al brutalității coloniale britanice. Soldații au deschis focul asupra unei mulțimi pașnice, ucigând peste 1.000 de oameni. Generalul Dyer, comandantul trupelor, a fost considerat „erou” de către ziarele britanice.

Discursul „civilizator” britanic era folosit pentru a ascunde o realitate cinică: India era ținută în subdezvoltare intenționat, pentru a fi folosită ca piață de desfacere și rezervor de resurse. Iar când indienii s-au revoltat, cum s-a întâmplat în 1857, în Marea Revoltă a Sipailor, răspunsul britanic a fost unul de o cruzime extremă, cu masacre în masă și execuții publice.

Între 1765 și 1938, Marea Britanie a extras din India aproximativ 45 de trilioane de dolari (sumă ajustată la valoarea actuală). Nu a fost comerț, ci jaf organizat. India, una dintre cele mai bogate civilizații ale lumii, a fost deliberat sărăcită și aruncată în foamete. Britanicii au distrus agricultura indiană, producția industrială și sistemele locale de guvernare. Au impus un sistem feudal cu taxe funciare opresive, ceea ce a dus la o cascadă de alte perioade de foamete.

Foametea din Bengal din 1943, care a ucis între 3 și 5 milioane de oameni, nu a fost o catastrofă naturală, ci o crimă. Winston Churchill, un „erou” britanic, a redirecționat hrana din India pentru a hrăni soldații și civilii britanici. Când a fost informat despre foamete, ar fi spus: „Este vina lor, că se înmulțesc ca iepurii.”

Asia

Între 1516 și sfârșitul Primului Război Mondial, Palestina a făcut parte din Imperiul Otoman, care înconjura bazinul Mării Mediterane și includea teritorii de coastă din Africa de Nord, Orientul Mijlociu și o mare parte din sud-estul Europei. În 1918, Marea Britanie a cucerit Palestina și a guvernat-o ca „mandat” până în 1948, când țara a fost împărțită în două state, printr-o legislație inspirată de Government of Ireland Act (decembrie 1920), care anterior împărțise Irlanda. Sub administrație britanică, Palestina a fost teatrul unor politici ambigue și manipulative, cum am mai arătat mai sus, în care promisiunile făcute atât evreilor, cât și arabilor s-au transformat în conflict perpetuu, moștenirea directă a colonialismului britanic.

În China, războaiele opiului, (1840, 1856) sunt expresia pură a imperialismului economic. Marea Britanie a forțat China să accepte comerțul cu opiu, drog produs în India britanică și vândut masiv în China pentru a echilibra balanța comercială. Rezistența chineză a fost zdrobită prin forță militară, ducând la impunerea unor tratate inegale și la deschiderea forțată a porturilor chineze pentru comerț britanic. Cedat de China Marii Britanii în 1842 prin Tratatul de la Nanking, Hong Kong a rămas colonie britanică până în 1997. Timp de peste 150 de ani, a funcționat ca avanpost comercial, bancar și militar, cu un regim de segregare rasială și economică între populația locală chineză și minoritatea britanică.

Cucerită în trei războaie succesive (1824, 1852, 1885), Birmania, (Myanmar), a fost transformată într- o provincie a Indiei britanice. Resursele sale, în special lemnul de tec, orezul și opiul, au fost exploatate masiv. Coloniștii britanici au introdus un sistem de educație și administrație care marginaliza cultura și religia locală.

Teren strategic între Imperiul Rus și India britanică, Afganistanul a fost teatrul mai multor războaie anglo-afgane (1839–1842, 1878–1880, 1919), parte a „Marelui Joc” imperial între Rusia și Marea Britanie. Deși Afganistanul nu a fost colonizat complet, influența britanică asupra politicii interne a fost profundă și adesea impusă prin intervenții militare și susținerea unor lideri marionetă.

Australia și Noua Zeelandă

Colonizarea Australiei a început în 1788, când britanicii au înființat prima colonie penală la Sydney. În următoarele decenii, mii de condamnați, soldați și coloniști britanici au fost trimiși să ocupe teritoriul aborigen. Terra Nullius – doctrina juridică britanică ce declara Australia „fără stăpân” – a permis confiscarea masivă a pământurilor indigene fără tratate sau compensații.

Populațiile aborigene au fost supuse unei politici de exterminare sistematică prin masacre, înfometare, politici eugeniste. Foametea, bolile aduse de europeni și distrugerea surselor de apă și hrană au redus dramatic populația indigenă. Masacre și raiduri violente au avut loc de-a lungul a peste 140 de ani, într-un conflict cunoscut sub numele de Frontier Wars (Războaiele Frontierei). În secolul XX, guvernul a aplicat politici eugenice și de „asimilare forțată”: copii aborigeni erau luați din familiile lor pentru a fi crescuți în internate creștine sau de către familii albe – Stolen Generations.

În Noua Zeelandă, britanicii au încheiat în 1840 Tratatul de la Waitangi cu populația maori, dar l-au încălcat rapid, confiscând teritorii și reprimând rezistența. Războaiele Maori (1845–1872) s-au soldat cu mii de victime și cu pierderea pământurilor sacre. În ambele cazuri, imperialismul britanic a fost însoțit de o retorică civilizatoare, dar în practică a însemnat epurare culturală, distrugere socială, crime nenumărate și o accentuată dezumanizare a populațiilor native.

Astăzi, Australia și Noua Zeelandă sunt considerate democrații occidentale prospere, dar construcția lor s-a bazat pe o istorie colonială violentă și pe o amnezie colectivă care încă ascunde adevărata natură a începuturilor lor.

Africa – cucerire, împărțire și spoliere

În Africa, expansiunea britanică a fost accelerată în secolul al XIX-lea, mai ales după Conferința de la Berlin (1884–1885), când marile puteri europene și-au împărțit continentul fără a ține cont de realitățile locale. Teritorii precum Egiptul, Sudanul, Nigeria, Kenya, Uganda, Africa de Sud și Zimbabwe au intrat sub dominație britanică.

Aici, colonialismul a însemnat confiscarea forțată a pământurilor, muncă forțată, impunerea limbii și sistemului juridic britanic, dar și reprimarea violentă a oricărei forme de rezistență. Sistemul apartheid-ului din Africa de Sud, segregarea rasială oficializată, a fost inspirat direct din logica colonială britanică, deși a fost dus la extrem de regimul afrikaner ulterior.

În același timp, britanicii se prezentau ca „părinți morali” ai Africii, construind școli și căi ferate, dar numai în măsura în care aceste lucruri serveau interesele imperiului. Infrastructura era folosită pentru extracția resurselor, aur, diamante, petrol, nu pentru dezvoltarea reală a societăților africane. În Africa de Sud, britanicii au inventat termenul „lagăr de concentrare” în timpul războaielor cu burii, unde mii de femei și copii au fost exterminați.

Un imperiu construit pe ipocrizie și violență

Un element esențial al succesului britanic a fost ipocrizia morală: imperialismul era prezentat ca o misiune nobilă, ca un dar al civilizației oferit popoarelor „înapoiate”. Chiar și astăzi, în discursurile oficiale din Regatul Unit, colonialismul este adesea amintit cu nostalgie, ca o epocă a progresului și ordinii.

Dar realitatea din teren – genociduri tăcute, culturi distruse, identități șterse, milioane de oameni reduși la sclavie sau mizerie – spune o cu totul altă poveste. O poveste care începe nu în Africa sau India, ci chiar în Irlanda și Scoția.

Concluzie: Colonialismul britanic nu a fost un accident, ci un proiect. Cu implicații și consecințe nefaste pe termen lung

Privit în ansamblu, colonialismul britanic nu a fost o derivă istorică, ci un proiect coerent, bine planificat, aplicat sistematic timp de secole. A fost un imperiu clădit nu doar pe superioritate militară, ci pe o viziune despre lume în care un popor se considera îndreptățit să decidă soarta altora.

Și dacă vrem să înțelegem moștenirea acestui imperiu, inclusiv formele contemporane de neocolonialism, dominație economică sau rasism instituțional, trebuie să începem de la origini: de la modul în care Anglia și-a colonizat proprii vecini, înainte de a porni în cucerirea lumii.

Fragmentare etnică: frontiere trasate arbitrar au provocat conflicte violente (ex: Rwanda, Nigeria, India-Pakistan).

Colonialismul britanic nu a fost o „epocă de aur a civilizației”, ci o ordine globală construită pe violență, jaf, rasism și manipulare, care lasă în urmă un grav complex de subdezvoltare sistemică, cu o infrastructură concepută doar pentru export, (unde este un loc propice pentru puterile neo-colonialiste), lipsa unei clase de mijloc și o gravă dependență economică. De la insulele Caraibelor la platourile Himalayei, Imperiul Britanic a însemnat: sclavie, foamete, umilință, crime în masă; o economie globală inegală al cărei dezechilibru se resimte și astăzi; o moștenire ideologică periculoasă, în care supremația unui imperiu era privită drept „normalitate”.

Recunoașterea acestor realități este nu doar un act de adevăr istoric, ci un pas esențial spre repararea injustițiilor globale. Refuzul de a recunoaște colonialismul azi drept crimă istorică echivalează cu o formă de dominație prin uitare.

Concluzie. Colonialism și imperialism

Aceste moduri de dominare și de jaf nu au dispărut și nici nu au fost desființate, ci doar rebranduite. De la coloniile fizice am trecut la colonii financiare, culturale și informaționale. De la sclavii legați cu lanțuri am ajuns la angajații legați de datorii. Hărțile, ideologiile și limbajul au fost actualizate, dar realitatea rămâne aceeași: lumea trăiește încă sub o formă de dominație globală mascată în libertate.

Sclavia modernă e doar o versiune „upgradată” a vechii sclavii coloniale: azi nu mai avem lanțuri fizice, ci hărți deformate, mituri despre meritocrație și salarii care acoperă exact cât să nu mori, dar niciodată cât să trăiești cu adevărat.

„Ce este un colon? Un om care justifică colonizarea vorbind despre civilizație, dar practică barbaria în numele progresului.” Aimé Césaire, „Discurs despre colonialism”.

Așadar, dezvoltarea economică a Marii Britanii s-a realizat prin extracția de resurse, muncă forțată și control militar asupra popoarelor colonizate. Bogățiile coloniale au finanțat Revoluția Industrială și au creat inegalități structurale care persistă și azi. De asemenea, granițele impuse arbitrar, politicile de „dezbină și stăpânește” și dependența economică au generat conflicte postcoloniale, instabilitate și migrații masive. Personalități contemporane, cum ar fi istoricul britanic David Olusoga, au arătat cum Marea Britanie a evitat asumarea răspunderii pentru crimele coloniale. În același timp, există apeluri tot mai puternice pentru reparații și recunoaștere istorică. Colonialismul britanic nu a fost o misiune civilizatoare, ci o vastă întreprindere de dominație, exploatare și umilire sistematică a altor popoare.

Moștenirea sa este prezentă nu doar în economiile fostelor colonii, ci și în sistemele de putere, în cultura și în memoria colectivă a lumii moderne.

Au abolit sclavia, la un moment dat, dar tot în folosul lor

În 1833, Parlamentul britanic a adoptat Slavery Abolition Act, care a interzis sclavia în majoritatea coloniilor. Însă legea nu a fost un act de justiție pentru sclavi. Guvernul britanic a acordat compensații în valoare de 20 de milioane de lire sterline (40% din bugetul național) stăpânilor de sclavi, pentru că și-au pierdut „proprietățile umane”. Printre beneficiarii acestor compensații s-au numărat mari bancheri, politicieni și familii aristocrate. Guvernul britanic a contractat un împrumut uriaș pentru a plăti despăgubirile, împrumut care a fost achitat complet abia în 2015, ceea ce înseamnă că urmașii sclavilor au contribuit indirect prin taxe la despăgubirea foștilor stăpâni, ai căror urmași dețin în continuare controlul asupra economiei și guvernului.

Au abolit sclavia pe hârtie, așadar, dar au păstrat esența: azi nu mai vinzi oameni la licitație, ci le cumperi timpul la preț de nimic; nu-i mai ții legați în lanțuri, ci prin rate, taxe și credite; nu-i mai hrănești cu cartofi fierți, ci cu idei despre „visul capitalist”; iar dacă înainte sclavul nu avea voie să părăsească plantația, acum angajatul are libertatea deplină să aleagă întremai multe locuri de muncă la fel de prost plătite.