DE ZIUA FRANȚEI

Franța nu poate pretinde că este un model de democrație cât timp își clădește politica externă pe moștenirea sa colonială. În timp ce pozează în bastion al drepturilor omului și promotor al valorilor europene, Franța rămâne prizoniera propriilor reflexe imperialiste: dominare, intervenție, confiscarea resurselor și subordonarea altora prin instrumente economice, culturale sau militare. Cu un trecut impregnat de sânge, violență și jaf sistematic, cu milioane de morți în Africa, Asia și Caraibe, Franța are o datorie morală majoră: nu doar să-și recunoască crimele, ci și să-și oprească noile forme de dominație, camuflate în limbaj diplomatic, militar și economic.

În ultimele decenii, Parisul a rafinat colonialismul clasic într-un neocolonialism eficient, dar la fel de distructiv. Așa-zisele „parteneriate strategice” ascund o realitate crudă: Franța continuă să extragă profit și influență din teritorii care, oficial, nu mai sunt sau nu au fost niciodată colonii. Printre acestea se numără și România, stat membru al UE, dar tratat de multe ori ca o periferie obedientă, prin complicitatea incalificabilă a guvernelor corupte, o piață de desfacere și un rezervor de resurse umane ieftine. Nu doar economia este penetrată, ci și politica: în culisele alegerilor din 2024 și 2025, presa și observatorii independenți au semnalat interferențe diplomatice franceze în sprijinul unor candidați aliniați agendei „occidentale”.

Un imperiu clădit pe sânge, jaf și minciună

Imperiul colonial francez s-a născut oficial în secolul al XVII-lea, dar adevărata sa expansiune brutală începe odată cu invadarea Algeriei în 1830, moment ce marchează intrarea Franței în secolul colonialismului sistematic. Sub pretextul civilizării popoarelor „barbare”, Franța a declanșat o campanie de cuceriri în Africa, Asia și Caraibe care avea să transforme viețile a zeci de milioane de oameni în coșmaruri de lungă durată.

La apogeul său, imperiul francez ajunsese să controleze între 12 și 13,5 milioane de kilometri pătrați, devenind al doilea cel mai mare imperiu colonial din lume, după cel britanic. Subjugase direct sau indirect peste o sută de milioane de oameni, administrați în regim de apartheid, fără drepturi, în afara legii franceze, dar sub jugul ei economic și militar.

Așadar, colonialismul francez nu a fost o aventură civilizatoare, ci o campanie brutală de cucerire, exploatare și exterminare. De la ocuparea Algeriei în 1830, sub pretextul unui incident minor (palmă diplomatică dată consulului francez), și până la sfârșitul secolului XX, Franța a subjugat populații întregi.

Instinctele criminale și jefuitoare ale aparatului colonial francez s-au manifestat constant: resursele au fost confiscate, drepturile civile abolite, populațiile supuse la exploatare brutală și represiune sângeroasă. Pe măsură ce imperiul se întindea din Africa până în Asia și din Caraibe până în Pacific, Franța își rafina metodele: segregare rasială, lagăre de muncă, impunerea limbii și culturii franceze prin forță.

O istorie sângeroasă care nu se lasă uitată

Pentru a înțelege prezentul, trebuie reamintit trecutul. De la Saint-Domingue (Haiti), unde sclavii mureau cu miile pe plantațiile de trestie de zahăr, la Vietnam și Algeria, unde rebeliunea era întâmpinată cu tortură, execuții și lagăre de concentrare, colonialismul francez a fost un sistem de exterminare lentă.

În Saint-Domingue (azi Haiti), Franța a transformat insula într-o imensă fabrică de zahăr și moarte. Până în 1791, peste 500.000 de sclavi africani trudeau pe plantații în condiții inumane. Răscoala sclavilor a fost întâmpinată cu o cruzime nemăsurată: execuții în masă, tortură, incendieri de sate. Chiar și după independența Haitiului (prima republică neagră din lume, în 1804, în ciuda masacrelor organizate de trupele lui Napoleon), Franța a impus în 1825 o „datorie de despăgubire” de 150 milioane franci, echivalentul a miliarde de euro în prezent, pentru „pierderile suferite de coloni”. O crimă economică care a condamnat Haitiul la subdezvoltare. Mai târziu, în Indochina (1945–1954), represiunile franceze au făcut între 400.000 și 1,5 milioane de morți, culminând cu masacrul de la Haiphong, unde armata franceză a ucis mii de civili într-o singură zi.

Algeria: genocidul care încă doare

Poate cel mai dur și sângeros exemplu al colonialismului francez rămâne Algeria. Ocupația a început în 1830 și a durat 132 de ani. Pământurile algerienilor au fost confiscate sistematic, iar populația indigenă a fost tratată ca o castă inferioară în propria țară. În timpul ocupației, milioane de algerieni au fost uciși, forțați să lucreze în regim de sclavie sau exilați.

Războiul de independență (1954–1962) a fost marcat de o represiune feroce din partea Franței: tortură, violuri, bombardamente aeriene, execuții sumare. Estimările vorbesc de 1,5 milioane de morți algerieni, iar martorii și arhivele scot la iveală atrocități greu de imaginat, în timp ce Parisul insista că e vorba de o simplă „operațiune de menținere a ordinii”. Guvernul francez a recunoscut oficial existența torturii abia în 2018, dar fără să ofere vreo reparație reală.

După independență, colaboratorii Algeriei cu regimul francez, cunoscuți sub numele de harkis, au fost fie abandonați, fie vânați de noile autorități. Cei care au reușit să se refugieze în Franța au fost marginalizați, trăind în tabere mizere ani întregi.

Neocolonialismul contemporan: aceleași crime, cu mijloace noi

Deși imperiul s-a destrămat formal, Franța nu a renunțat la dominație. A înlocuit coloniile și ocupațiile directe cu influența economică, diplomatică și militară. Țări precum Mali, Burkina Faso, Ciad sau Niger au rămas mult timp sub o dublă dominație: elite corupte impuse sau susținute de Paris, model practicat și în țara noastră, și o prezență militară „strategică” care masca realitatea unui neo-colonialism agresiv. În același timp, francul CFA, introdus în perioada colonială, a fost menținut ca monedă oficială în 14 state africane, un mecanism care a permis Franței să controleze economiile acestor țări până în prezent. Franța a susținut dictatori prietenoși, a intervenit militar fără mandat, a vândut arme în regiuni instabile și a organizat rețele de influență prin intermediul ONG-urilor, mass-mediei francofone sau elitelor educate în Hexagon.

Franța lui Macron: același imperiu, altă mască

Astăzi, Franța sub conducerea lui Emmanuel Macron emană cu aplomb o retorică europeană și democratică, dar acțiunile ei externe trădează o continuitate a mentalității imperiale. Intervențiile militare în Sahel, susținerea unor regimuri autoritare, menținerea intereselor energetice în fostele colonii africane, toate acestea indică faptul că Franța nu a abandonat niciodată cu adevărat colonialismul, doar i-a schimbat ambalajul, l-a rafinat.

În mod ironic, Franța a recunoscut târziu, și doar parțial, crimele comise în perioada colonială. Istoria colonială a Franței nu este doar o poveste din trecut. Este o structură care pulsează încă în prezent, în corpurile celor care trăiesc în fostele colonii, în politicile externe ale Parisului și în tăcerile încă apăsătoare ale arhivelor.

România: teritoriu de manevră neocolonială

În acest tablou global, România joacă astăzi rolul unei colonii economice travestite în stat partener. Franța deține poziții dominante în domenii-cheie: energie (Engie, Veolia), transporturi și infrastructură (Alstom, Airbus), apă și salubritate (Veolia, Apa Nova București), industrie de apărare și consultanță strategică.

Aceste companii beneficiază de contracte preferențiale, acces la fonduri publice și sprijin diplomatic, în timp ce România suportă prețurile mari, lipsa concurenței și o dependență strategică periculoasă. În timp ce companiile franceze își raportează cheltuieli substanțiale la nivel local și profituri modeste în România, profiturile reale se externalizează către holdinguri din Franța, reducând baza fiscală și menținând dependența economică. Sub această fațadă, contractele preferențiale și redevențele minime amplifică dezechilibrele și consolidează modelul neocolonial de exploatare ascunsă. Astfel, redevențele pentru resurse naturale în România sunt printre cele mai mici din UE și fostul bloc comunist (ex. în cazul gazelor naturale, sub 5% în unele perioade, față de 10–20% în Polonia sau Slovacia).

Mai grav, influența diplomatică franceză se extinde și asupra vieții politice românești. Observatorii independenți au semnalat că în campaniile electorale din 2024 și 2025, ambasada Franței, institute culturale și rețele de ONG-uri au oferit susținere tacită sau vizibilă unor candidați compatibili cu interesele franceze. Totul, bineînțeles, „în numele stabilității și al valorilor comune pro-europene”.

Concluzie: Franța nu are cu ce să se mândrească

Cu un trecut atât de criminal, marcat de milioane de oameni transformați în sclavi, exploatați până la epuizare sau uciși în masă, Franța lui Macron nu are motive să vorbească despre moralitate. Fie că vorbim despre Haiti, Algeria, Madagascar, Indochina sau... România, modelul francez de expansiune rămâne același: resursele pentru ei, sărăcia și obediența pentru ceilalți.

Imperiul a murit pe hârtie, dar colonialismul trăiește în forme moderne: prin contracte, datorii, manipulare și dominație culturală. Câtă vreme Franța nu-și asumă crimele trecutului și nu încetează abuzurile din prezent, orice pretenție de democrație este pură ipocrizie.

Franța nu poate cere respect cât timp nu oferă respect. Nu poți apăra democrația în Africa sau Europa de Est cu mâinile pătat de sânge și de profit.

Macron’s France and the Shadows of a Colonial Empire That Never Died. From Algeria to Romania

France cannot claim to be a model of democracy while its foreign policy is still rooted in its colonial legacy. While posing as a bastion of human rights and a promoter of European values, France remains captive to its own imperial reflexes: domination, intervention, resource extraction, and the subordination of others through economic, cultural, or military tools. With a past soaked in blood, violence, and systemic plunder—marked by millions of deaths across Africa, Asia, and the Caribbean—France bears a major moral responsibility: not only to acknowledge its crimes, but to cease its modern forms of domination, now disguised in diplomatic, military, and economic language.

In recent decades, Paris has refined classical colonialism into an efficient—yet equally destructive—form of neocolonialism. So-called "strategic partnerships” conceal a harsh reality: France continues to extract profit and influence from territories that are no longer, or never were, official colonies. Among these is Romania, a member of the EU but often treated as a submissive periphery, through the complicity of corrupt governments—as a market for French goods and a reservoir of cheap human capital. It’s not only the economy that’s infiltrated, but politics as well: during the 2024 and 2025 elections, journalists and independent observers reported French diplomatic interference in favor of candidates aligned with the "Western agenda."

An Empire Built on Blood, Loot, and Lies

The French colonial empire was officially born in the 17th century, but its brutal expansion truly began with the invasion of Algeria in 1830—marking France’s entry into a century of systematic colonialism. Under the pretense of "civilizing barbaric peoples,” France embarked on a campaign of conquest across Africa, Asia, and the Caribbean that turned the lives of tens of millions into prolonged nightmares.

At its peak, the French empire controlled between 12 and 13.5 million square kilometers, making it the second-largest colonial empire in the world after the British. It subjugated over 100 million people, who were governed under apartheid-like systems—without rights, outside French law, yet under the yoke of French economic and military control.

French colonialism was not a civilizing mission—it was a brutal campaign of conquest, exploitation, and extermination. From the 1830 occupation of Algeria, triggered by a minor diplomatic incident (a slap given to the French consul), to the end of the 20th century, France imposed its rule over entire populations.

The French colonial apparatus consistently displayed its predatory and violent instincts: resources were confiscated, civil rights abolished, populations subjected to harsh exploitation and bloody repression. As the empire stretched from Africa to Asia and from the Caribbean to the Pacific, France refined its methods: racial segregation, forced labor camps, and the imposition of French language and culture by force.

A Bloody History That Refuses to Be Forgotten

To understand the present, the past must be remembered. From Saint-Domingue (Haiti), where slaves died by the thousands on sugar plantations, to Vietnam and Algeria, where rebellions were met with torture, executions, and concentration camps—French colonialism was a system of slow extermination.

In Saint-Domingue (now Haiti), France transformed the island into a massive factory of sugar and death. By 1791, over 500,000 African slaves labored in inhumane conditions. Their revolt was met with extreme cruelty: mass executions, torture, and the burning of entire villages. Even after Haiti’s independence in 1804 (the world’s first Black republic, achieved despite massacres ordered by Napoleon’s troops), France imposed in 1825 a "compensation debt” of 150 million francs—equivalent to billions of euros today—for "losses suffered by colonists.” This economic crime condemned Haiti to permanent underdevelopment.

Later, in Indochina (1945–1954), French repression caused between 400,000 and 1.5 million deaths, culminating in the Haiphong massacre, where French forces killed thousands of civilians in a single day.

Algeria: The Genocide That Still Hurts

Perhaps the bloodiest chapter of French colonialism remains Algeria. The occupation began in 1830 and lasted 132 years. Algerians’ lands were systematically confiscated, and the native population was treated as an inferior caste in their own country. Millions were killed, enslaved, or exiled.

The War of Independence (1954–1962) was marked by savage French repression: torture, rape, aerial bombings, and summary executions. Estimates speak of 1.5 million Algerian deaths, and both witness testimonies and declassified archives reveal unimaginable atrocities—while Paris insisted these were mere "peacekeeping operations.” The French government officially acknowledged the use of torture only in 2018, without offering any meaningful reparations.

After independence, Algerians who had collaborated with the French regime—known as harkis—were either abandoned or hunted down by the new authorities. Those who managed to flee to France lived for years in miserable camps, marginalized by the very country they had served.

Contemporary Neocolonialism: Same Crimes, New Tools

Though the empire formally dissolved, France did not give up its domination—it merely replaced direct colonial control with economic, diplomatic, and military influence. Countries like Mali, Burkina Faso, Chad, and Niger remained under dual control: corrupt elites supported by Paris (a model also used in Romania) and a "strategic” military presence that masked aggressive neocolonialism.

At the same time, the CFA franc—introduced during colonial rule—was maintained as the official currency in 14 African countries, enabling France to retain economic control to this day. France supported friendly dictators, intervened militarily without international mandates, sold arms in unstable regions, and organized influence networks through NGOs, francophone media, and elites educated in France.

Macron’s France: Same Empire, Different Mask

Today, under Emmanuel Macron, France continues to espouse democratic and European rhetoric—yet its foreign actions betray a clear continuity of imperial thinking. Military interventions in the Sahel, support for authoritarian regimes, and the protection of energy interests in former African colonies all show that France has never truly abandoned colonialism. It has merely rebranded and refined it.

Ironically, France has only partially and belatedly acknowledged its colonial crimes. But colonialism is not just a story of the past—it’s a structure still alive in former colonies, in Paris’s foreign policy, and in the enduring silence of classified archives.

Romania: A Target of Neocolonial Manoeuvres

Within this global picture, Romania today plays the role of an economic colony disguised as a partner state. France holds dominant positions in key sectors: energy (Engie, Veolia), transport and infrastructure (Alstom, Airbus), water and sanitation (Veolia, Apa Nova Bucharest), defense industry, and strategic consultancy.

These companies enjoy preferential contracts, access to public funds, and diplomatic backing, while Romania bears the cost: inflated prices, lack of competition, and dangerous strategic dependency. While French firms report high operational costs and modest profits locally, actual profits are externalized to holding companies in France, shrinking the Romanian tax base and maintaining economic dependence. Beneath this façade, favorable contracts and minimal royalties amplify inequality and consolidate the hidden exploitation model of neocolonialism.

For example, Romania’s royalties for natural resources are among the lowest in the EU and former communist bloc—under 5% at times for natural gas, compared to 10–20% in Poland or Slovakia.

Even worse, French diplomatic influence extends into Romanian political life. Independent observers noted that during the 2024 and 2025 election campaigns, the French embassy, cultural institutes, and NGO networks offered visible or tacit support to candidates aligned with French interests. All, of course, "in the name of stability and shared pro-European values.”

Conclusion: France Has Nothing to Be Proud Of

With a criminal past marked by the enslavement, exploitation, and mass murder of millions, Macron’s France has little ground to preach morality. Whether in Haiti, Algeria, Madagascar, Indochina—or Romania—the French model of expansion remains the same: resources for them, poverty and obedience for others.

The empire may be gone on paper, but colonialism lives on in modern forms: through contracts, debt, manipulation, and cultural domination. As long as France refuses to fully acknowledge its past crimes and stop its present abuses, any claim to democracy is sheer hypocrisy.

France cannot demand respect if it doesn’t offer it. You cannot defend democracy in Africa or Eastern Europe with bloodstained hands and profit-driven agendas.

Pascal Ilie Virgil