Străzile unui oraș nu au memorie. Pașii nu lasă ecouri peste timp. Mirosurile dispar și sunt repede înlocuite cu altele. Dar spiritul, sufletul acestor locuri, poate că își amintește de cei care au trecut pe-aici.

Cum și eu am fost. La fel, familia mea, unii prieteni sau alți români. Și, la fel, în urmă cu 173 de ani, Nicolae Bălcescu, istoricul, revoluționarul pașoptist, exilatul. Timp de câteva săptămâni, ultimele din viață, el s-a plimbat pe aceste străzi din Palermo. Spera că aerul blând al Siciliei îi va aduce vindecarea. A trăit și a scris cu speranță până în ultima zi.

În Giardino Garibaldi, într-un colț al orașului unde parcă îi auzim pașii și vorbele din alt veac, stă bustul lui. A murit aici, departe de țară, la doar treizeci și trei de ani. Asemenea poetului Ovidiu, izgonit de la Roma și sfârșit la Tomis, Bălcescu s-a trezit în exil nu din pricina unei poezii, ci ca urmare a unei istorii politice care a frământat întreaga Europă.

Exilul are aceleași obstacole peste tot: limbi care nu-ți sunt prietenoase, străzi și drumuri pe care pașii îți răsună străin, un aer în care memoria se precipită în izolare. Bălcescu a murit aici, la Palermo, în noiembrie 1852. Mergând pe urmele lui, simțim amestecul de demnitate, suferință și rușine al unui destin de exilat.

Lupta lui Bălcescu, la fel ca a celorlalți pașoptiști, venea dintr-un ideal național: demnitate, dreptate, reformă agrară, drepturi politice. Dar anul 1848 nu a fost doar românesc. A fost un fenomen european, numit uneori „Primăvara națiunilor”, care a cuprins peste cincizeci de state și teritorii: de la Sicilia la Paris, din Prusia până în provinciile Imperiului Habsburgic. Un amestec de idealuri nobile și interese ascunse.

Răscoalele planificate dinainte, similare așa-numitelor „revoluții colorate” din zilele noastre, încep în Sicilia, în ianuarie 1848. La scurt timp, alte revolte, pretins „spontane”, izbucnesc în peste 50 de state din Europa și America de Sud. O combinație de grupări revoluționare radicale și mișcări naționaliste cere „democrație”, adică guvernarea mulțimii, manipulată din umbră de dinastiile bancare și de globaliști. Așadar, scopul real al acelor revolte nu este binele poporului, așa cum cereau cei mai mulți dintre reformatorii animați de viziuni nobile și patriotice.

Ținta adevărată este, de fapt, subminarea autorității marilor imperii și fragmentarea lor în state „democratice” mai mici, ușor de controlat de agenți ai Noii Ordini Mondiale — o mișcare a elitelor bancare, mediatice și academice, în frunte cu celebra familie Rothschild, ale cărei rădăcini ideologice coboară până la Revoluția Franceză.

Așa se naște paradoxul unei revoluții care predică națiunea suverană, dar pregătește globalismul. O lume fără frontiere, doar pentru capital, nu pentru oameni.

Astfel, moartea lui Bălcescu la Palermo e mai mult decât o biografie tristă: e o emblemă. E imaginea omului care și-a iubit națiunea, dar a trăit într-o eră în care marile idei circulau peste granițe, uneori eliberatoare, de cele mai multe ori distructive.

Exilul și moartea sa ne pun pe gânduri: oare ce înseamnă să lupți pentru un ideal național într-o lume tot mai controlată din umbră?

Știm, chiar dacă acest adevăr se ascunde adesea, că marile idealuri au fost confiscate de puteri invizibile, care au înțeles că e mai ușor să distrugi un stat prin febra visului decât prin forța armelor. Mișcările născute din aspirații naționale autentice, precum cele ale pașoptiștilor, au fost uneori infiltrate, deturnate sau dirijate de interese economice și rețele bancare care vedeau în prăbușirea vechilor structuri statale o oportunitate. În spatele entuziasmului pentru libertate și fraternitate s-au ascuns, nu o dată, calculele reci ale celor ce voiau o lume fără frontiere. O lume unificată nu prin cultură și spirit, ci prin dependență și datorie.

Martorii actului său de deces, redactat la o zi după moarte, la 30 noiembrie 1852, au fost groparii cimitirului Rotoli. Așa se obișnuia. În cimitirul comunal din Palermo, unde erau îngropați săracii, necunoscuții și străinii al căror trup nu-l revendica nimeni, groparii erau chemați ca martori. La căpătâiul gropii comune în care a fost așezat, fără coșciug și, probabil, fără haine, nu a fost pusă nici o cruce care să arate locul unde odihnesc osemintele lui Nicolae Bălcescu. Români inimoși au așezat mai târziu o placă de marmură acolo unde a locuit, au clădit un monument și i-au făcut un bust.

Profesorul Gică Manole îl consideră ca fiind unul dintre cei trei arhangheli români ai secolului al 19-lea, alături de Avram Iancu și Mihai Eminescu.