La summit-ul de pace din Elveția, Patriarhul Constantinopolului a semnat documentul final. Iar Ministerul turc de Externe i-a cerut explicații. Ce problemă ar putea fi aici?

O analiză a lui Kirill Alexandrov de la Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Pe 15-16 iunie 2024, Elveția a găzduit un summit internațional la care reprezentanții a peste 90 de state au încercat să găsească o formulă de pace în Ucraina.

Întâlnirea s-a concretizat cu un Comunicat final, care a fost semnat de 80 de țări și 4 organizații.

Aceste 4 organizații sunt: Consiliul Europei, Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul UE.

Este demn de remarcat că Vaticanul a refuzat să semneze Comunicatul. Papa de la Roma nu a participat la summit, trimițându-l în locul său pe cardinalul Pietro Parolin, care ocupă la Vatican o funcție similară celei a unui ministru de Externe.

Vaticanul și-a explicat refuzul de a semna documentul final prin faptul că a participat la eveniment ca observator.

Evident, nu este decât o scuză tipic iezuită, dat fiind că Vaticanul are statut de stat și se bucură de o personalitate juridică internațională.

Ca atare, avea toate argumentele pentru a asista la eveniment ca membru cu drepturi depline.

Însă Patriarhia Constantinopolului, care nu are personalitate juridică internațională, a fost reprezentată la eveniment chiar de șeful său.

Patriarhul Bartolomeu nu doar că a participat la summit și a luat cuvântul, dar a și semnat documentul final, ceea ce i-a atras elogiile personale ale președintelui ucrainean Zelenski.

Însă Turcia nu a apreciat gestul și, nu doar că a dezmințit întâlnirea lui Bartolomeu în marja summit-ului cu ministrul turc al Afacerilor Externe, Hakan Fidan, ci a cerut explicații Elveției și Ucrainei, ca organizatoare ale evenimentului, pentru faptul că semnătura Patriarhului Constantinopolului apare pe documentul final.

Repetăm: dacă Vaticanul are o personalitate juridică internațională, are ambasadori (nunții) în numeroase țări ale lumii și acreditează mutual ambasadori etc., Patriarhia Constantinopolului este o organizație religioasă care nu are personalitate juridică internațională.

Și, din punctul de vedere al Ankarei, ea nu poate ieși din cadrul juridic al Turciei.

Altminteri, ar fi ca și cum diverse organizații religioase din alte țări s-ar apuca brusc să semneze Comunicatul: ortodocși, evangheliști, baptiști etc.

Turcia nu îl consideră câtuși de puțin „ecumenic” pe Patriarhul Bartolomeu, ci îl tratează ca pe șeful comunității ortodoxe grecești din Turcia.

„Nu există nici o modificare în politica statului nostru privind Patriarhia Ortodoxă Greacă”, a declarat ministrul turc al Afacerilor Externe, referindu-se la Tratatul de Pace de la Lausanne din 1923, care stabilea acest statut pentru Patriarhul Constantinopolului.

De ce a decis Patriarhul Bartolomeu să vină la summit și să semneze Comunicatul, știind prea bine că acest lucru va provoca o reacție negativă din partea autorităților turce?

Realitatea este că Bartolomeu își dorește cu ardoare să fie recunoscut ca având același statut – sau măcar unul similar – cu cel al Papei de la Roma.

De o sută de ani, Fanarul se străduiește asiduu să convingă pe toată lumea că Patriarhia Constantinopolului este pentru Ortdoxie ceea ce Sfântul Scaun este pentru Catolicism.

Să convingă că Fanarul are puteri speciale, că reprezintă etosul Ortodoxiei, că poate și chiar ar trebui să reprezinte toate Bisericile Ortodoxe locale, că numai el poate acorda dreptul de autocefalie, convoca Conciliile Pan-Ortodoxe și așa mai departe.

În discuțiile de unificare pe care le poartă Fanarul și Vaticanul, promițând că vor reuși cu siguranță, ele nu consideră că problema principală o reprezintă diferențele dogmatice sau tradițiile diferite de sfințenie, rugăciune și viață spirituală.

Principala problemă este cea a Primatului: cine va fi Primul și ce semnificație va fi atașată acestui concept.

Faptul că Iisus Hristos le-a spus tuturor iubitorilor de întâietate: „Și care dintre voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 27) nu interesează pe nimeni în lumea de azi. La fel ca întreaga Evanghelie.

În preconizatul model de unire a Vaticanului cu Fanarul, acesta din urmă ar dori să reprezinte toată Ortodoxia, astfel încât Vaticanul să fie șeful creștinismului occidental, iar Fanarul să fie șeful creștinismului oriental.

Prin urmare, încearcă să folosească orice ocazie pentru a-și demonstra egalitatea cu Vaticanul. Așa a făcut și în cazul summit-ului din Elveția, deși destul de stângaci.

Cu toate acestea, nu se poate spune că nu există o bază istorică pentru pretențiile Fanarului de a deține supremația în Ortodoxie.

Subliniem: istoric, NU canonic.

Conform canoanelor Bisericii aprobate de Conciliile Ecumenice, toate Bisericile Locale sunt EGALE între ele, iar privilegiile Bisericilor Romei și Constantinopolului nu sunt altceva decât un primat de onoare, exprimat nu în drepturi speciale, ci în numărul de ordine din Dipticele în care erau pomenite Bisericile.

Din punct de vedere istoric, însă, lucrurile nu au fost atât de simple.

În Imperiul Roman de Apus exista într-adevăr o singură Biserică Romană, însă, în Imperiul Roman de Răsărit, numit de istorici Bizantin, existau mai multe Biserici Locale de origine apostolică.

Apropo, originea apostolică a Bisericii din Constantinopol este foarte discutabilă. Mențiunile potrivit cărora apostolul Andrei a întemeiat o comunitate creștină în Bizanț, un orășel din imperiul de atunci, sunt de origine destul de târzie.

Se crede că Imperiul Roman de Apus a căzut în anul 476, iar în locul său au apărut mai multe state. Astfel, Biserica Romană s-a dovedit a fi un factor unificator pentru acestea.

Imperiul Roman de Răsărit a mai dăinuit încă o mie de ani și a căzut în 1453, dar teritoriul său era în continuă restrângere.

În a doua jumătate a primului mileniu, sub loviturile arabilor musulmani și ale altor popoare, aproape toate Patriarhiile antice – Ierusalim, Antiohia și Alexandria – au ajuns sub dominația străinilor.

Numărul și influența lor au fost mult reduse, iar dependența lor de Patriarhia din Constantinopol a crescut considerabil.

Timp de mai multe secole, numirea patriarhilor și episcopilor din aceste Biserici a depins de autorităților metropolitane, nu doar religioase, ci și laice.

Adesea, aceștia nu se prezentau deloc în eparhiile lor, ci continuau să locuiască la Constantinopol și, desigur, depindeau în întregime de Patriarhul de aici.

Și, în mod natural, Patriarhii Constantinopolului s-au obișnuit cu această stare de lucruri.

Această experiență istorică și dorința ca totul să fie la fel ca atunci au devenit foarte vizibile în declarațiile și acțiunile Patriarhiei Constantinopolului de astăzi.

În 1453, odată cu sosirea turcilor otomani, poziția Patriarhiei din Constantinopol s-a schimbat dramatic, chiar dacă nu neapărat în rău.

Patriarhia a fost integrată în structura puterii seculare a Imperiului Otoman, iar Patriarhul a devenit nu numai șeful religios, ci și cel administrativ al „milletului”, populația greacă din imperiu.

Cu alte cuvinte, în Imperiul Otoman, puterea sa a crescut.

Însă, dincolo de granițele Imperiului, el a ajuns să fie perceput nu atât ca un patriarh ortodox, cât ca unul dintre cei mai înalți funcționari ai Sultanului turc.

Atunci când România, Bulgaria și alte țări și-au câștigat independența față de Imperiul Otoman, ele au căutat să scape și de influența religioasă a Patriarhiei Constantinopolului.

Un alt motiv pentru astfel de aspirații a fost politica de implantare artificială a elenismului în structurile bisericești din alte țări aflate sub controlul Patriarhiei din Constantinopol.

Ca urmare a Primului Război Mondial, Imperiul Otoman s-a destrămat definitiv și a fost înlocuit de Republica Turcia, cu un teritoriu mult mai mic.

La 24 iulie 1923, a fost semnat Tratatul de la Lausanne, între Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Grecia, România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe de o parte, și Turcia, de cealaltă parte.

Este același tratat la care se referă autoritățile turce actuale, când susțin că prevederile sale definesc statutul Patriarhului de Constantinopol ca șef al comunității grecești ortodoxe din Turcia, dar în nici un caz ca patriarh „universal”.

Înainte de Primul Război Mondial, populația greacă din Imperiul Otoman număra aproximativ 2,5 milioane de persoane.

Dar au urmat evenimente cunoscute în istorie drept catastrofa din Asia Mică și schimbul de populație dintre Turcia și Grecia.

Numărul victimelor catastrofei din Asia Mică, adică exterminarea aproape totală a populației grecești din Turcia, este estimat la 600.000 de morți, alți 1,5 milioane fiind deportați.

Conform Tratatului de la Lausanne, peste 1,4 milioane de greci urmau să fie reinstalați în Grecia.

Au fost păstrate cote mici pentru grecii din Istanbul, iar numărul lor a fost în continuă scădere.

În prezent, potrivit diverselor surse, doar aproximativ 5.000 de etnici greci mai trăiesc în Turcia.

Să ne imaginăm situația.

La începutul secolului al XX-lea, Patriarhul Constantinopolului păstorea în Turcia o turmă destul de mare, de circa 2,5 milioane de credincioși.

Apoi, însă, această turmă a părăsit aproape în totalitate teritoriul Turciei, iar o parte semnificativă din ea a fost pur și simplu ucisă.

Ce ar trebui să facă Patriarhul Constantinopolului în acest caz?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să deschidem Evanghelia lui Ioan la capitolul 10, în care Domnul Se compară cu un păstor bun, care își dă viața pentru oile sale.

„...Oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui.” (Ioan 10, 3-4)

„Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale.” (Ioan 10, 11)

Păstorul păstorește oile pe un anumit câmp, le pune într-un anumit țarc peste noapte, dar apoi se întâmplă ca oile să trebuiască să meargă pe un alt câmp, într-un alt țarc...

Cu cine ar trebui să fie păstorul: cu oile, sau cu câmpul și țarcul goale, unde există deja o turmă cu totul diferită?

Dacă Patriarhul Constantinopolului ar fi plecat împreună cu populația greacă, ar fi fost forțat să renunțe la ambițiile sale „ecumenice” și să devină Primat al Bisericii Grecești locale.

Dar a preferat să rămână la Istanbul de dragul titlului „de Constantinopol” și pentru a încerca să dovedească tuturor că este și „ecumenic”.

Cu toate acestea, din când în când, autoritățile turce îl pun la punct: atunci când fac din Catedrala Sfânta Sofia o moschee funcțională din nou, sau atunci când cer explicații cu privire la motivul pentru care semnează documente internaționale etc.

Și, periodic, îl amenință cu expulzarea din Turcia pe motiv că nu are credincioși în această țară.

Din punct de vedere al prezervării elenismului, memoriei istorice a fostului Imperiu Bizantin, și poate chiar speranței restaurării acestuia în viitor, Patriarhul Constantinopolului îndeplinește o misiune lăudabilă.

Suferă umilințe, trebuie să manevreze între autoritățile din Turcia, Statele Unite și alți actori influenți ai lumii, trebuie să își dovedească în mod constant importanța și necesitatea existenței sale ca instituție bisericească, iar exilul atârnă deasupra sa permanent ca o Sabie a lui Damocles.

Pentru toate acestea, este onorat și elogiat.

Totuși, să fim sinceri: ce legătură are asta cu Evanghelia?