de Pavel Șușară

Am văzut și eu „Cravata galbenă”, deși, după tot felul de „exegeze", una mai țâfnoasă decât alta, dar toate la fel de savante și de bine plasate ca unghi al privirii, era cât pe ce să renunț și să accept sentințele, asumandu-mi concluzia că avem de-a face cu o dulcegărie de familie și, probabil, cu o afacere financiară de aceeași natură.

Abia după ce mi-am calcat pe inimă și am decis să îl văd, totuși, am înțeles și de ce filmul a stârnit atâtea strâmbături din nas și a generat atâtea eforturi de a le și conceptualiza.

„Cravata galbenă” prezintă un viciu de fond, unul constitutiv, adică vine în peisajul cinematografiei românești actuale cu ceva neobișnuit și, după cum se poate observa, abominabil, anume cu un firesc uman și narativ care creează un contrast halucinant față de fenomenul general.

Filmul configurează un tip de personaj pe care discursul mainstream, dacă nu l-a uitat demult, îl tratează cu o suspiciune reflexă și cu un dispreț superior: personajul condus de vocație, înzestrat cu un impuls interior autentic, angajat într-o luptă cu propriile-i limite și cu un context istoric, social și uman cel puțin indiferent, dacă nu de-a dreptul ostil.

Acest tip de parcurs capătă astăzi o aură aproape subversivă, deoarece se sustrage normelor dominante ale unui cinematograf calibrat pe teme civice, pe modelaj social și pe tipare narative care transformă experiența personală într-un instrument accentuat ideologic.

Cinematografia românească a ultimelor decenii cu asta s-a ocupat, s-a organizat în jurul unei astfel de plaje tematice, prevalent politice, a cărei miză stă mereu nehotărâtă între asumarea pocăită, autodenunțul și un anumit masochism, ca să nu-i zic direct ură de sine.

Se elogiază, astfel, în coruri deja internationalizate, și se premiază în consecință doar discursurile cu mesaj explicit convenabil, cu mize sociale și politice corecte, cu personaje vulnerabile sau cu victime împlinite, cu situații care se conformează cu (și întrețin cald) un consens ideologic.

Se privilegiază senzația de „aliniere” și se disprețuiește tacit, sau chiar se penalizează, vocația lirică, viziunea individuală sau mitologia personală.

„Cravata galbenă” se vulnerabilizează, astfel, din capul locului, pentru că ea se prezintă fără măști improvizate și fără fasoane: asamblează un traseu existențial articulat, centrat pe ideea de formare și pe dinamica interioară a unei personalități care gândește, care caută, care lupta și care, însumând totul, creează.

Protagonistul filmului, adică figura lui Sergiu Celibidache, este construit în cheia clasică a artistului frământat de vocație.

O astfel de figură, însă, deranjează astăzi atât prin coerența de fond cât și prin faptul că ea chiar există și, mai ales, prin acela că este evocată explicit și că își asumă un drum propriu, trăiește în raport cu o lege interioară și își administrează, la vedere, tensiunea dintre soluția facilă și împlinirea autentică.

Prin consecință, un asemenea personaj este mai mult decât suspect, este de-a dreptul nefrecventabil.

El iese sau, mai degrabă, este expulzat din spațiul predilect al reprezentărilor acceptate, care preferă antieroul fragmentat, identitatea incertă, natura fluidă, condiția marginală, individul determinat de contexte sau de traume prezentate ca un destin implacabil.

Culmea impertinenței, în „Cravata galbenă ", discursul cinematografic formulează o premisă principial ostilă: viața artistului are un conținut dramatic, flamboiant, și capătă o incontestabilă măreție, iar conflictul devine combustibilul unei creșteri organice și nu un simplu reziduu social.

Cu o structură clasică și fluentă, filmul lui Serge Celibidache devine relevant prin refuzul ornamentelor și al reflexului activist, ideea lui centrală fiind tocmai aceea de „vocație" în sensul tradiției europene: o energie care modelează, care impune o disciplină, care amplifică libertatea interioară.

Faptul nu avea cum să nu vexeze climatul ideologic deviant, dar și centrele lui de propagandă, în care discursul despre puterea individului este tratat ca expresie a unui imaginar vinovat și depășit, pentru că filmul recuperează exact dinamica unei personalități creatoare care se maturizează prin efort, prin confruntarea cu sine si cu ceilalți și, mai ales, prin asumarea propriului destin.

Această perspectivă capătă, prin ricoșeu, o puternică valoare critică: ea amintește că cinematografia, așa cum a fost ea de-a lungul timpului, poate funcționa și în continuare ca o arenă a destinelor puternice, nu doar ca o platformă previzibilă și docilă pentru alinierea la teme dominante.

Sala plină, oameni de toate vârstele, dar, mai ales, tineri, sunt dovada directă și banală că publicul simte diferența dintre o poveste construită în interiorul unei idei și un film calibrat pe un mesaj exterior, plin de naturalisme și de agresivități in gros plan care constituie acum noul clișeu și noul conformism la comandă.

Exact acelea pe care „Cravata galbenă” le sfidează și oferă, cuminte, un personaj care se legitimează prin propriile contradicții, iar spectatorul devine martorul unui proces de constituire. În raport cu filmele care solicită aprobări ideologice imediate, acesta propune o formă de autenticitate umană și de sinceritate estetică; interesul pentru propria natură, pentru libertatea creativă, pentru construcția de sine în relație cu un ideal, fie el și unul romantic.

În concluzie, concluzia mea și nu a paznicilor purității ideologice, producția „Cravata galbenă” poate fi înțeleasă atât ca un act de recuperare cât și ca o dovadă de continuitate. Ea reafirmă un tip de epică cinematografică ignorată după 1990, anume aceea a vocației, a unui EU care se construiește prin încercări, care se afirmă prin perseverență și care se organizează în jurul unei idei de excelență.

Departe de a constitui un retard cultural, așa cum se comentează mai mult sau mai puțin explicit, filmul tocmai reintroduce un model de cinema în care destinul personal nu este doar un pretext de ,, lectură critică " ci, pur și simplu, o miză reală și legitimă.

„,Lectura critică", dacă ar trebui căutată una, devine aici o formă de contrabandă într-un spațiu dominat de conformism tematic; filmul păstrează vie, și promovează fără complexe, ipoteza unei personalități puternice, capabile să se autoconstruiască și, de neiertat, să își transforme viața în OPERĂ.