Acum mai bine de 15 ani apăreau, unul după altul, la Editura Compania titlurile : „Retori, simulacre, imposturi. Cultură și ideologii în România”, autor Ciprian Șiulea (2003) ; „Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor”, autor Sorin Adam Matei (2004) ; „Chemarea la ordine. Anchetă asupra noilor reacționari”, autor Daniel Lindenberg (2004), în traducerea lui Valentin Protopopescu ; „Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români ?”, texte ale filosofului Mircea Vulcănescu adunate într-o primă ediție datorată lui Marin Diaconu (2004) ; „Noii precupeți. Intelectualii publici din România după 1989”, autor Adrian Gavrilescu (2006). 

Aceste studii și eseuri de stringentă necesitate și actualitate au făcut mari valuri, au produs deranj, au fost abundent comentate și, pentru că au plăcut, au interesat, au fost chiar... plagiate (în idei). Sau, mă rog, imitate „românește”. Dar unde sunt astăzi intelectualii noștri enervați de altădată ? Andrei Pleșu și-a însușit zgomotos, abuziv și fanfaron titlul de „boier al minții”. Prietenii săi din „unitatea” de „dezinformare” i-au ținut disciplinat isonul, ca într-o cântare bizantină, așa cum se cuvine „la porțile Orientului”. În realitate, în volumul „Boierii minții” al lui Sorin Adam Matei era vorba în principal de marii pașoptiști, modernizatorii României, și de cinstiții și demnii lor continuatori. Ei erau adevărații boieri ai minții.

Horia Roman Patapievici era, într-adevăr, citat și luat în vizor, dar doar în câteva paragrafe. Se descria acolo modul de „recrutare” (cooptare) și de lansare a așa-zișilor noi „directori de conștiință”. Era vorba despre o falsă societate civilă, despre intelectuali publici împinși în față prin abuz, prin forță sau chiar prin complot și legendare (vezi cazul căpitanului Soare). Dar primul care a deschis focul a fost Ciprian Șiulea, cu „Retori...”, în 2003, carte în care nu ierta pe nimeni și nimic („Șase teme de reflecție pe care un tânăr eseist le tratează ca pe niște „chestiuni arzătoare” : cât și cum suferim de pe urma mediului urban desenat de arhitectura perioadei comuniste ; ce vedeam la teatru până în 1989 și mai vedem, din când în când, și azi ; de ce ar trebui să-l recitim azi pe rău-înțelesul Maiorescu ; cât de raționale sunt discursurile care ne îndeamnă să apucăm spre Europa ; care ar fi salvarea „omului recent”, după H.-R. Patapievici, și de ce ar trebui să fim cu tot dinadinsul postmoderni, după Ion Bogdan Lefter.”).

Ne întrebam în editură dacă, cu un asemenea tir de jur-împrejur, va mai comenta cineva cartea, dar ne-am înșelat. A comentat-o toată lumea, dar fiecare lider de opinie, fiecare gașcă sau gazetă cita și analiza doar părțile care-i priveau pe adversari, propriul portret era trecut discret sub tăcere. Războiul intelectualilor a fost încheiat implacabil de Adrian Gavrilescu, cu „Noii precupeți...” în 2006, care făcea un tablou sumbru al întregului spectru al intelectualilor publici din România momentului, inclusiv desfășurarea de trupe dubioase din media și din universități. „Chemarea la ordine” a francezului Daniel Lindenberg atrăgea atenția asupra unui fenomen periculos, umflat ulterior cu neoliberalii și neoconservatorii care au ocupat, neostalinist și neotroțkist, toată scena intelectuală în Occident (și pe cea de la noi).

„Tânăra generație...” (2004), o „carte” inedită a lui Mircea Vulcănescu, a fost repede însușită de tinerii „noii ordini” și transformată în program politic propriu. Robert Turcescu, promovat vedetă la Realitatea TV – cu biluțe, Elena Udrea și președintele Norvegiei –, a prezentat-o pe larg, entuziast, ca și cum ar fi scris-o el însuși. Înalta moralitate a martirului Mircea Vulcănescu acoperea golul, impostura noii tinere generații capitaliste din România. Volumul a fost folosit ca un document de legitimare și credibilizare în absența unei morale și opere proprii.

„Mais oùsont les neiges d’antan?” (Ballade des dames du temps jadis, François Villon) sau „Unde ni sunt visătorii ?” (Alexandru Vlahuță). Nu mai avem decât „juni corupți” (M. Eminescu) și falși maeștri total compromiși ? Niște pensionari care-și ronțăie în fața televizoarelor avantajele obținute sub toate regimurile ? România, la fel ca toate țările din UE și SUA, trece de aproape doi ani printr-una dintre cele mai grave crize de la al doilea război mondial încoace : criza covid – un al treilea război mondial, un război biologic. Cu rare și foarte respectabile excepții – site-ul ActiveNews, condus de Victor Roncea, Radio Gold FM, condus de Cosmin Gușă junior, site-ul corectnews și alte câteva site-uri, bloguri și conturi de Facebook cu jurnalism activ, precum Ambrus Bela și Alexandru Petria, figuri ca prof. Vasile Astărăstoae, dr. Răzvan Constantinescu, avocatul Gheorghe Piperea și nu mulți alții –, intelectualii publici români se ascund în case, se claustrează voluntar, nu mai au opinii și nu mai aduc nici o informație utilă, obiectivă fostului lor public. Pentru intelectualii noștri, covidul și anunțata vaccinare obligatorie nici nu există. Partitura dictată de guvern e raportată întocmai și la timp de o presă aproape militarizată.

Ce gândește eseistul Gabriel Liiceanu (pretins filosof și mare moralist) despre covid și despre vaccinarea obligatorie ? Nici eternul nostru candidat la premiul Nobel, Mircea Cărtărescu, nu pare prea interesat de asemenea subiecte, care sunt tratate în lung și în lat pe toată planeta. Bine sau prost, pro sau contra, intelectualii occidentali, mai ales cei americani, se implică în marea criză actuală. Dar nu și intelectualii din România ! Confirmă ei plenar porecla ce le-a fost aplicată, aceea de „fripturiști ai lui Băsescu” ? Atât de mult să-i fi uzat slujirea necritică a jalnicului președinte Traian Băsescu Petrov și a întregului său regim de tristă amintire ? Aproape toți intelectualii publici de azi par să fi devenit intelectuali de stat. De partid și de guvern. Într-o lume a gazetelor de perete, ca altădată, în anii ’50 ...