Piața de artă mondială a rezistat bine pandemiei din 2020, lockdown-urilor, crizei economice. Aproape toate licitațiile și, în general, toate vânzările s-au mutat pe digital cu succes. A fost chiar o surpriză foarte plăcută pentru profesioniștii domeniului din toată lumea. 76 % dintre picturi, sculpturi și obiecte de artă și-au găsit cumpărătorii. Pentru un an de pandemie, de închideri, e o rată de reușită foarte bună. Un public nou, de 30-40 de ani, și-a făcut masiv intrarea pe piața de artă devenită majoritar online. Dar estimările au fost prudente și au rămas deci atrăgătoare, după Thierry Ehrmann, președintele Artprice.


Tot după evaluările Artprice, China a revenit în 2020 pe primul loc, și încă de o manieră categorică, după ce în anteriorii patru ani fusese din nou devansată de SUA. În acest moment, piața de artă din China cântărește 39 % din piața mondială față de 27 % SUA și 15 % Marea Britanie. Un studiu publicat de același Artprice în toamna lui 2020 arăta că în topul 1 000 al celor mai cotați artiști se găsesc 395 de chinezi în raport cu 165 de americani. China și-a creat o piață de artă interioară și au apărut noi case de licitații, subliniază președintele Artprice. Și, cu toate că Hong Kong-ul a fost luat în posesie sever de China, marea metropolă financiară și comercială asiatică, poarta de intrare și de ieșire a banilor din China, și-a menținut și chiar întărit rangul. Sotheby’s a realizat un sfert din cifra sa de afaceri la Hong Kong. Și în 2020 doar Germania a reușit să-și crească cifra de afaceri pe piața de artă cu 11 %.
 
Pentru piața de artă, marele șoc al începutului de an 2021 este apariția unei cărți semnată de Vincent Noce, un comentator cunoscut, prezent frecvent în La Gazette de l’Hôtel Drouot – L’Affaire Ruffini, Buchet-Chastel, Paris. E vorba de un incredibil trafic de tablouri vechi false din ultimii 30 de ani, desfășurat în Italia, Franța, la Londra, New York, cu implicarea marilor case de licitații și a marilor galerii. Tablouri de Lucas Cranach cel Bătrân, Pieter Brueghel cel Tânăr, Jan Brueghel, Frans Hals, Parmigianino, Orațio Gentileschi, Andrea Solario etc., toate produse de falsificatori de geniu italieni (cei mai talentați !), s-au vândut cu expertize, cu certificate prin cele mai pretențioase galerii, prin cele mai cunoscute case de licitații, la multe, uneori foarte multe milioane de euro. Mai rău, uneori cumpărătorii au fost chiar experți celebri și muzee de prestigiu. Cartea a apărut în februarie la Paris, afacerea e în curs, procesul sau procesele n-au avut încă loc, dar poliția de artă din Franța e astăzi deja în posesia unui material exploziv. Subiectul va fi urmărit cu toată atenția de cei interesați și, mai ales, de profesioniștii domeniului.

În ultimii 20 de ani, la expertiza clasică, datorată autorilor de cataloage raisonnés sau specialiștilor în opera unui artist sau a mai multora, s-a adăugat expertiza științifică, chimică și fizică. Se studiază pigmenți, istoria folosirii unor materiale (lemn, cupru, pânză...), a unor lianți și culori rare și, cu toate acestea, unii traficanți foarte experimentați, împreună cu maeștrii falsificatori, reușesc să păcălească, la nivel de multe milioane de euro, negustori și experți cu experiență, colecționari pătimași și laboratoare sofisticate din toată lumea. 

Am recitit de curând și cartea care recapitulează o altă enormă afacere de trafic de falsuri – L’Affaire Beltracchi, de Stefan Koldehoff și Tobias Timm (Babel, 2013). În afacerea Beltracchi e vorba de un trafic de artă modernă, de sfârșit de secol XIX și mai ales de secol XX : Max Ernst (cel puțin șase opere majore), Fernand Léger, André Lhote, Max Pechstein, Kees Van Dongen, Heinrich Campendonk (zeci de falsuri), André Derain (cel puțin trei tablouri din perioada fauve), Raoul Dufy, Othon Friesz, Georges Braque etc. Sumele sunt și în acest caz astronomice. Și aproape toate falsurile s-au vândut cu certificate în regulă. Falsificatorul principal, Wolfgang Beltracchi (de fapt, Fischer – Beltracchi e numele soției sale), ținea foarte mult să-i fie certificate „operele” înainte de-a fi puse în vânzare la Sotheby’s, Christie’s sau în marile galerii din Paris, Londra și New York. Se estimează că falsurile, copiile, artefactele dubioase au reprezentat în Germania cca 30 % din piața de artă în ultimii ani. 

Fenomenul falsurilor s-a răspândit foarte mult și în România în ultimii 30 de ani și pare în acest moment imposibil de îndiguit. E adevărat însă că falsurile care circulă la noi au valori net mai mici. În plus, falsificarea e mult mai rudimentară – de cele mai multe ori se rezumă la schimbarea de semnături sau la atribuiri prin semnături adăugate ale unor nume mai mari, mai bine cotate. Dar e doar un început. Nu lipsesc nici imitațiile stângace ale unor nume mari, pe care piața le cere : N. Tonitza, Schweitzer-Cumpăna, Victor Brauner, Mattis Teutsch și alți avangardiști relativ ușor de imitat. Trebuie să spunem și că experții noștri au fost „fabricați” în cea mai mare parte pe criterii politice, mai exact, securistice și de cumetrie. Ministerul Culturii, la fel ca în anii comunismului, e o anexă a Ministerului de Interne sau a unor servicii zise „speciale”. De altfel, majoritatea miniștrilor Culturii din ultimii 15-20 de ani au avut o foarte vagă legătură cu cultura și cu administrarea ei.

Plaga falsificării e în plină expansiune și merită să revenim asupra ei. Pentru că foarte multe colecții din România sunt împănate cu falsuri și destule colecții sunt compuse aproape în întregime din falsuri. Destui „colecționari” știu foarte bine ce au în „colecție”, profilul lor de interlopi nu înșală pe nimeni. Dacă oricine, conștient sau nu, își poate atârna pe perete un fals, nu e ilegal, colecțiile de falsuri rămân totuși foarte suspecte sau cel puțin ciudate. E și un semnal de alarmă pentru bănci, care ele însele au cumpărat/stocat/garantat foarte multe ciudățenii „artistice” în același cunoscut spirit de cumetrie. Faptul că un colecționar plătește un preț delirant pentru un tablou nu e condamnabil și în nici un caz în afara legii. Vede el ce face mai departe cu „capodopera” achiziționată. Inutil să-i explici unui asemenea „colecționar” de tranziție din Estul Europei că nici un catalog color și nici un certificat bombastic nu garantează neapărat autenticitatea sau valoarea financiară a unei opere de artă. Iar faptul că niște interlopi recenți își închipuie că ei fac cota artiștilor și dau ora exactă în artă ține de o halucinație binecunoscută a infractorilor și corupților. Urmașii lor vor vedea cu ce se aleg... Prețurile de la sfârșitul lui 2020 și începutul lui 2021, enorme în raport cu valoarea modestă a operelor de artă achiziționate, ne dau o idee despre câți bani negri mai trebuie reciclați în România.

Catastrofa morală, socială și economică pe care o resimțim cu toții, derivată din minciuna și mistificările globale la vreme de pandemie, ca și evoluțiile ulterioare ale societății (educaționale, culturale, financiare...) nu se văd niciunde mai corect și mai bine anticipat decât în comerțul de artă. Lucru valabil peste tot, și deci și în România.