În tot răstimpul  petrecerii Sale pe pământ, Hristos a fost de nenumărate ori ispitit de farisei, singurii care, de drept și de fapt,   puteau a fi între primii a-I mărturisi dumnezeirea – cunoșteau Sfintele Scrieri, i-au văzut minunile pe care nimeni nu le-a făcut înainte, I-au ascultat cuvintele care erau, în fapt ale lui Dumnezeu câtă vreme a spus ”Eu și Tatăl Una suntem”. 

Nu acceptau însă cu nici un preț evidența  umbrită  de autoritatea pe care, paradoxal, o subminau înșiși arătând cum orgoliu coboară ceea ce smerenia înalță. Așa a fost și acum când ”un învățător de Lege”, care ar fi trebuit să-L mărturisească în fața tuturor,  L- a ispitit fățiș  spre a-i dovedi Dumnezeirea pe care au mărturisit-o valurile învolburate care s-au potolit sau orbul cel din naștere care nu doar L-a mărturisit, ci s-a și închinat Lui. Dacă ar fi fost într-adevăr  buni cunoscător al Legii, L-ar fi recunoscut și-ar fi dat seama dintru început Cine este Acela care cunoaște până și cele mai bine ascunse taine ale sufletului. Asta pentru că spre El duce întregul Vechi Testament arătându-L ca plinitor  al Legii în toate câte sunt, El este trezorierul milei pentru toate păcatele noastre. Practic, nimic nu le lipsea ca să se asemene apostolilor dacă inimile îndărătnice  reușeau  a trece de poticneala pe care înșiși  și-au pus-o. Singurii cinstiți s-au arătat a fi fost doar Nicodim și Iosif ”ucenicul de taină” care l-au mărturisit în felul lor. Pricepuți în șiretlicuri, mai mult decât alții, fariseii l-au provocat în felul lor specific ”Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” I-au vorbit  doar ca unui om simplu și nu ca Fiu al Lui Dumnezeu care s-a făcut om, cel care cunoaște ca nimeni altul ce este în inima fiecăruia;  El este Emanuel care putea fi regăsit făptuind în tot ce i-a premers ca într-o cronică mărturisitoare. Și ca Fiu al Omului este lăudat de serafimi, cele mai inteligente făpturi care înconjoară preaînaltul Său scaun Său divin.

Ce urmează este un demers paideic pe care fariseii s-ar fi cuvenit a-l cunoaște: ”Ce este scris în Lege? Cum citești?” Răspunsul este deplin cunoscut, dar se pare departe de a fi înțeles: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din toată puterea ta, din tot cugetul iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Pe Domnul Dumnezeu ca Ziditorul celor văzute și nevăzute și pe aproapele tău ca pe tine însuți pentru că este egal fiind și el făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Porunca are două părți intercondiționate cum sunt cele două aripi necesare zborului - iubirea pentru Dumnezeu și aceea pentru semeni, pentru Făcătorul a toate și pentru zidirea care este Cununa creației. Cu același gând  perfid a spus  ”și cine este aproapele meu?”Ca să nu existe nici o posibilitate de vicleșug, Hristos se folosește de această dată de o pildă, devenită cea mai cunoscută și îndrăgită pentru că sintetizează în ea definiția omului va ”homo sapiens”, opusă cumva celebrului dicton ”homo homini lupus est!  Citită la începutul postului Nașterii Domnului, pilda  este o pregătire pentru a înțelege mai bine misiunea Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca să mântuiască neamul omenesc de toate necazurile și suferințele abătute aspra-i după cădere. Răspunsul dat fariseilor din toate timpurile aste a-I urma: ”du-te și fă și tu asemenea”, adică fi milostiv. Mântuitorul o va spune deschis în îndemnul ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este”, milostivirea fiind pecetea chipului divin pe care omul o poartă ca ființă căreia îi este dată spre împlinire îndumnezeirea, luarea asemănării care îi revine ca destin împlinitor. Dumnezeu fine la om prin semeni de unde expresii larg folosite ca ”om al lui Dumnezeu” sau ”fără Dumnezeu” sau ”pe noi ”aici ne-a lăsat Dumnezeu”, sau ”a fi mare nu-i mirare/a fi Om e lucru mare”.  

Cine este aproapele nostru

”Sunt om spunea Tertulian  și nimic din ce-i om nu-mi este străin” păstrând hotărnicia unui raționalism generos. Hristos, Dumnezeu și om fiind a făcut din Iubire noul imperativ ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Nu simplu a vă iubi unul pe altul, care, în ultimă instanță s-ar putea asimila cu ”iubirea aproapelui” în sensul consacrat de Vechiul Testament de rubedenie, ci anume ”cum Eu v-am iubit pe voi”. Și a făcut-o tămăduind toată boala și suferință pentru a doborî ultimul vrăjmaș: ”Unde îți este moarte biruința?” Biruința a fost prin Înviere care redă omului veșnicia pentru care a fost creat. Spre milostivire este chemat tot omul ca purtător al chipului lui Dumnezeu. În acest orizont, bolnav este tot omul, aflat pe drumul de la Ierusalim, cetatea Luminii spre  Ierihon cu sens de ”blestemat”. Nimeni dintre cei care au trecut pe lângă el nu l-au luat în seamă. În acest om tâlhărit încât era ”aproape mort” a trecut, mai întâi,  un preot și apoi un levit fără a se uita măcar. Știau prea bine ce se cuvenea a fi făcut vorbeau mult ”despre” cum ar și spus Mircea Vulcănescu, își construiseră prestigiul pe acest discurs, rămânând în afara lui, străin cu  totul și de fapt, înstrăinat de datoria pe care trebuiau să o facă în virtutea autorității pe care o aveau.

În esență, în această situație sunt, într-un fel toți oamenii, pentru că toți sunt ”tâlhăriți” de demoni în toate chipurile anume ca să-i facă slujitori. Ura lor este de necuprins fiindcă, îngeri în oastea lui Lucifer fiind au căzut din mândrie și Domnul nu le-a dat a se mai întoarce între cetele îngerești. Pentru  urmașii lui Adam cel nu a ascultat singura poruncă din iubirea-i înveșnicită, Dumnezeu L-a trimis pe însușii Fiul Său ca tot cel ce crede să aibă viață veșnică. Acești ”tâlhari” l-au despuiat de toate darurile cu care l-a hărăzit Părintele Ceresc, lăsându-l aproape mort, amintindu-l cumva dreptul pe Iov. Milostivirea lui Dumnezeu face pe destul de mulți să se lase doar pe seama acesteia, așteptând să li se ofere totul dar neînțelegând că și pentru ei este o datorie. Faptul că la ieșirea din Biserică arunci doi bani cerșetorilor este treapta cea mai de jos a milostivirii. Hristos însă ne spune că vrea ”milă  nu jertfă”, adică a te împlini prin dragoste, jertfa convertindu-se în milă. Iubirea milostivă a făcut ca pe cu mâinile întinse pe Cruce , Hristos să se roage: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Până la această culme de lumină, iertând a vindecat toată boala și neputința mila dând o măsură a restaurării omului. Încununare este chemarea de a fi milostivi ca Tatăl nostru cel ceresc. Vindecările urmau unui act de dreptate, boala este urmarea păcatului, ci a iubirii milostive care are și valoarea unei investiții în viitor. Ea trece și de iertare care este o apoteoză a milei. Milostenia se înrudește cu smerenia și blândețea cum ”bând și smerit cu inima este Hristos, care tocmai de aceea este  cu noi ”până la sfârșitul veacurilor”

În Biserică ne înviem sufletul, iar trupul la învierea de obște

Ce a făcut ”samarineanul”, dintr-un neam privit cu dispreț  de mai marii vremii datorită amestecului cu alte neamuri. Ori tocmai el s-a arătat milostiv poate pentru ca să ne arate cât de profund rostul  eliberator al milei ca formă concretă  a iubirii arătată chiar și față de cei ce nu merită. Acest ”anonim” ne dă o pildă desăvârșită” pentru felul în care  ne putem asemui cu Ziditorul după al cărui chip suntem făcuți și ne putem asemui prin lucrare iubitoare. Samarineanul, care în traducere înseamnă paznicul, i-a legat mai întâi rănile turnând mai  untdelemn și vin, o formă obișnuită pe atunci – vinul dezinfectând iar uleiul de măsline ușurând refacerea țesuturilor. În zarea duhovniciei înseamnă Botezul și Euharistia apoi îl pune pe asinul său și îl duce la Casa de oaspeți care este Biserica. Se cuvine să amintim că spitalul ca instituție  este o ctitorie creștină, pe care o datorăm în principal  Sf. Vasile cel Mare. Până atunci bolnavii erau tratați acasă  și numai leproșii erau izolați tratați în leprozerii. Sf. Ioan Gură de Aur a spus hotărât că ”Biserica este un spital, nu un tribunal” iar Sf. Efrem Sirul scrie că ”este locul unde tămăduiesc cei condamnați la noastre”  și unde învățăm să spune cu tâlharul cel drept: ”Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”.

”Biserica este spital, nu tribunal”

Aici în Biserică, ne vindecăm trupul iar sufletul la învierea de obște. Măria Sa Țăranul Român nu ”murea”, el pleca la Domnul ”Cel îndelung răbdător și mult milostiv căruia îi pare rău de răutățile oamenilor”. Treapta următoare a milostivirii este iubirea vrăjmașilor pe care a înțeles-o prea bine Mircea Vulcănescu, Sfântul de la Aiud, care s-a rugat cu ultimele puteri ”Să nu mă răzbunați!”.

Asigurând-se că totul era spre binele celui tâlhărit, care abia de mai sufla, samarineanul milostiv a lăsat proprietarului casei de oaspeți doi dinari în cazul în care  va fi nevoie de tratament suplimentar  până când se va întoarce. Cei doi dinari sunt cele două Legăminte – Cel Vechi și cel Nou. Mai mult decât atât – grija pentru sănătatea celui suferind îl determină să spună că, de va fi nevoie de mai mult, să-l  îngrijească până la restabilirea totală și îi va da plata cuvenită când se va întoarce, adică la cea de a doua Venire. Până atunci, am spune că pretutindeni domnește mila lui Dumnezeu, iar noi, asemănându-ne, o manifestăm în grija unuia față de altul până  la timpul Judecății pe care Tatăl a dat-o Fiului. Hristos, Domnul Iubirii ne învață că aproapele nostru este tot omul aflat în vreo suferință sau nevoie, cum la-a numit ”acest frate mai mic al Său”, Fiind aproape de aproapele nostru în șirul zilelor ”ce rele sunt” ne apropiem de Hristos trăind în ritmul rugăciunii inimii cuvintele: ”Iată eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor.” În limbaj kantian, am spune că milostivirea este aceea care ”îngăduie” speranța ca proiecție a clipei în veșnicie.  Atunci, ne găsim locaș într-unul din Psalmii pe nedrept uitați, dar în orice clipă spre folosul nostru lui Arghezi:

 În rostul meu, Tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger

Trimite, Doamne, semnul depărtării.

Din când în când câte un pui de înger

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povața Ta mai bună