De ce vrea rețeaua națională de plagiatori să domine ierarhiile literare din România ? De ce vrea plagiatorul Mircea Cărtărescu să devină model pentru tânăra generație și să fie studiat ca și Blandiana din clasa a III-a până într-a XII-a și apoi și la filologie, dacă se poate.

Ar fi bine să amintim chiar în puține cuvinte plagiatele rețelei de azi (rămânând ca în scurt timp să detaliem plagiatele „marilor maeștri" ai hoției literare de astăzi).

Rețeaua este compusă din:

- Gabriel Liiceanu, plagiator în 8-9 cărți în patru limbi (română, franceză, engleză, germană, așa cum am demonstrat în mai multe articole). Între autorii plagiați sunt Heidegger, Noica, Eliade etc. Se știe că în teza de doctorat are capitole scrise de Noica (v. Nostos).

Capodopera plagiatorului Liiceanu este însă eseul imbecil Arheul Pruteanu.

- Andrei Pleșu, plagiator din Corbin în limba păsărilor (unde încurcă și numele unor erudiți arabi), din Schopenhauer în românește (plagiat dezvăluit chiar de Liiceanu!). Pleșu este celebru fiindcă este singurul autor din secolele XX și XXI care a plagiat până și cuvântul „etc.".

- Horia Roman Patapievici a copiat chiar din Critica rațiunii pure a lui Kant (în Omul recent) și a mai semnat bucăți întregi scrise de alții în Ochii Beatricei.

Susținut încă de la debut de plagiatorul Nicolae Manolescu (plagiator în Istoria critică și în Despre poezie din ilizibilul Mihai Zamfir, plagiator în improvizata Istorie critică din mulți autori, cu greșeli de franceză, cu teoria canonului furată de la alții și uitată ultima etapă a canoanelor și canonirii literaturii române, un mare comic al erudiției!) tânărul plagiator debutant Mircea Cărtărescu copia încă de la debut chiar în poemul Căderea niște proză dintr-un anglo-irlandez.

Manolescu, necunoscător de poezie, a lăudat proza lui Laurence Sterne crezând că sunt versuri. Având o cultură de școală profesională, Manolescu nu a observat greșelile de latină din poemul Căderea în citate luate tot din bietul prozator Anglo-Irish. Liiceanu când l-a lăudat pe Cărtărescu n-a citit în mod sigur Căderea fiindcă ar fi râs în hohote de excursiile lui Cărtărescu în limba latină. Cine-i răsfoiește cărțile lui Cărtărescu vede că nu avea ce căuta la Paris de ziua României fiindcă nu știe nici franceză, chiar dacă se laudă că a citit în bucătărie un roman în franceză cu dicționarul în amândouă mâinile... Se vede că n-a învățat nimic din golănia prilejuită de un clip al formației Taxi și scrie de parc-ar fi un autor clasic jignit. Lecția pe care i-a dat-o acest „june tânăr" (vorba lui Cărtărescu) ar trebui să i se înfigă în memorie ca să uite cum l-au împins pe el în literatură sinistrul criminal proletcultist Paul Cornea și sinistrul inginer Crohmălniceanu (despre Crohmălniceanu, talentata lui soție, Ioana Nicolae, poeta de la Tescani, scria că au avut convorbiri telefonice într-o noapte în care Crohmălniceanu era deja mort...).

Iată ce scrie Cărtărescu în Un om care scrie (pag. 440-441)

„10 apr. Un june tânăr mi-a ars o carte ca protest pentru că am fost în clipul „Taxi" și a postat ticăloșia pe YouTube. Era, culmea, Frumoasele străine cu autograful meu. Scriam acolo „cu prietenie". Grădina Domnului e mai mare decât catedrala și decât cele 10⁵⁰⁰ universuri."

Cărtărescu nu înțelege puterea simbolică a Catedralei Neamului, mai ales că e o idee a lui Eminescu (așa cum mărturisește Slavici, undeva). Ori Cărtărescu nu știe bine nici versuri din Epigonii. Dacă l-aș pune să scrie o trilogie despre E apus de Zeitate ș-asfințire de idei ce ar scrie analfabetul? Despre Eminescu și-a depus inteligența în Dilema lui Pleșu.

Dar obrăznicia acestui pulifrici gonflat e la o pagină din 20 ianuarie 2015 în care își bate joc de descrierea lui Liiceanu a ultimelor clipe de viață ale lui Noica. E o parodie de derbedeu care nu a uitat că atunci când vorbea de basca lui Heidegger și a lui Noica, el (Cărtărescu) face figură de suporter din Ferentari care odată ajuns la stadion mănâncă semințe de floarea-soarelui și scuipă cojile peste vecinii de pasiune...

Iată textul prozatorului cu jurnal.

„20 ian. Rebound de vise, poate fiindcă citesc mai mul ca-n ultimele luni. Azi-noapte, Noica. Tot visul numai despre el. O franțuzoaică face un film despre Noica. Mă plimb cu ea în oraș și mă-ntreabă ce părere am despre el. Mergem apoi să-l vizităm la spital. E un salon mizer, comunistoid, el zace într-un pat rufos, cu cearșafuri murdare. E larvar, se mișcă ciudat, asemenea unei omizi. Începe să vorbească, o face cu un efort suprem, dar cuvintele-i ies pițigăiate, de ne-nțeles. Nu e uman, e o combinație de larvă, mare mutilat și mașină."

Din cauza lui Cărtărescu am avut și eu un vis: „Se făcea că în bordelul de la Tescani se procrea de zor în poziția 69 cu niște târfe care vor deveni neveste. Inspirați de tinerele aspirante, le scriau pe piele niște versuri. Când, deodată, pe fereastra întunecată un fulger le arătă mutrele. Se dădea chiar muie. Speriat, deodată apăru un bărbat obscur care semăna cu Mircea. Poate era chiar el. Era nespălat pe păr, într-o cămașă cu flori. Adevărat postmodernist. Deodată bordelul luă foc și pletele nespălate ale lui Mircea luară foc și ardeau. Fără să vreau, o milă creștină îmi mișcă imaginația. N-aveam apă să sting focul care îi ardea capul. Instantaneu, ca într-un mic poem zen, aproape fără să mă gândesc, începui să mă piș pe el ca să-l salvez. Poetul Mircea a avut noroc: l-am salvat. Poate cândva va lua din nou Premiul Nobel și-mi va mulțumi la Stockholm".

În „teza de doctorat" (Postmodernismul românesc), susținută cu marele proletcultist Paul Cornea (cel care a scris articolul în Scînteia, articol care a declanșat Procesul Noica-Pillat – cele 20 de volume ale Procesului au fost editate de mine în facsimil), acest Cărtărescu îndrăznește să scrie despre Fenomenul Noica că are un maestru care „nu se revendică nicidecum la sursele democrației și ale liberalismului european" și „continuă linia naționalismului autohton" și (culmea analfabetului!) gândirea maestrului ar fi „prea ocupată cu descrierea „maladiilor" lumii de azi pentru a o putea înțelege cu adevărat". Culmea tupeului acestui analfabet stă în propoziția: „E greu de spus, astăzi, dacă mișcarea „păltinișeană" a fost cu adevărat benignă pentru cultura română, „în ciuda disidenței sale" față de dogmele comuniste".

Îți vine să-l trimiți la bibliotecă pe acest scrietor cu cultură de tractorist, obraznic ca maeștrii săi staliniști.

Are tupeu mare băiatul ăsta și se vede treaba că n-a uitat ce l-a învățat tăticul său care avea Volgă când era „supraveghetor" la Agricultura socialistă. Mircea uită și faptul că tăticul a fost decorat chiar de Ceaușescu. Dar tăticul său literar este însuși Crohmălniceanu care conducea cenaclul de proză Junimea. Sinistrul proletcultist Crohmălniceanu care ținea cursuri odioase (am un curs dactilografiat de prin 1956, pe care-l voi analiza cândva ca să se crucească lumea literară românească) este personajul negru care l-a susținut literar pe Cărtărescu, l-a plasat prin Paris, l-a „recenzat" printr-un alt proletcultist cu oarece rădăcini în URSS...

Cărtărescu scrie absolut stupefiant că „Dimpotrivă, „Cenaclul de luni", ca și „Junimea", au fost adevărate școli ale democrației, toleranței și libertății de gândire"! Adică sinistrul Crohmălniceanu asigura democrația, toleranța și libertatea de gândire! Trebuie să spun că ei erau contemporani cu mine în această perioadă. Cenaclul Ramuri din Craiova avea scriitori incomparabili față de mediocrii de la Cenaclul de luni. Stau dovadă colecția Ramuri și cărțile tipărite de scriitorii care s-au afirmat în Cenaclul Ramuri. Apoi trebuie să se știe că scriitorii Cenaclului de luni sunt importanți numai în imaginația lor bolnavă. Cine știe istorie literară știe că ei provin din zona obscură a cenaclurilor studențești și la origini scriitorii Cenaclului de luni au evoluat într-un cenaclu al Securității. Nu mă ocup de lucruri atât de mici dar pot oricând dovedi afirmația mea. Cărtărescu nu trebuie să uite că a făcut armata TR la Securitate și are grad. În privința glumei cu Nobelul, sunt trei probleme:

1. Nici un scriitor plagiator nu a luat Nobelul până astăzi.

2. Exact când Cărtărescu făcea armata la Securitate, avea loc chiar celebrul furt al secretelor producerii diamantelor industriale. Era o mare lovitură dată de Securitate producerii diamantelor industriale de către Suedia.

3. S-a răspândit eronat vestea că un scriitor român va primi Premiul Nobel. Scriitorul român era Herta Müller.

(În treacăt fie spus Cărtărescu s-a gonflat într-o mică trilogie Orbitor,care n-are nici 2000 de pagini, un roman de delațiune, ca și Solenoid, în care își bate joc de Manolescu și Cenaclul de luni...)

S-au cheltuit și se cheltuiesc în zadar milioane de euro pentru acest pulifrici literar absolut degeaba. Eu sunt un tip bine informat și aș recomanda serviciilor inteligente să facă economii fiindcă totul nu are nici un sens.

Chiar nu răspunde nimeni și nu plătește nimeni?

Ar fi bine ca ziariștii tari de astăzi să documenteze de ce este tradus Orbitorde trei ori în limba engleză, câți bani s-au plătit în secret pentru un recent interviu în care plagiatorul Cărtărescu încearcă să mistifice opinia publică străină, propunând un narativ politic mincinos.

De curând, este un mare scandal al manualelor de limba română.

Cărtărescu și rețeaua lui de merdenese (o blandiana, o adameșteanu, o pîrvulescu) vociferează împotriva tratamentului cronologic al literaturii române. Un motiv ridicol ar fi că nu mai pot înțelege elevii un Cantemir, un Budai-Deleanu. Dar englezii ce să facă? Ce mai înțeleg elevii englezi din Shakespeare care scria acum vreo 400 de ani? Dante e chiar mai vechi. Are vreo 700 de ani de când scria. Grecii cum să procedeze cu Homer? Mai citim Biblia sau n-o mai citim că nu e postmodernă? Subterana lui Cărtărescu este că el cu Blandiana, Adameșteanu, Pîrvulescu, Bican (!) vor să fie autori în clasa a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a unsprezecea, a douăsprezecea. Pe sistemul: „nici o masă fără pește"!

O stupefacție veselă este și propunerea de a se băga din nou în manuale poemul onanist intitulat Poema chiuvetei.

Iată onanismul lui Cărtărescu:

„într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie

se confesă mușamalei și borcanului de muștar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:

- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri

te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri

și paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el

vasele cu resturi de conservă de pește

te-au și îndrăgit.

vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și obiectivitatea ei

și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.

... cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari

și tot ce a fost mi se pare un vis."

Onanistul a devenit scriitor clasic și elucubrațiile lui literare trebuie să violeze mințile tinerei generații fiindcă așa vor niște imbecili contemporani .

Vom trăi și vom revedea.

Constantin Barbu

10 decembrie 2025