ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cel mai mare obstacol în calea lui Trump îl reprezintă Statul Paralel și elitele războinice aflate la butoane, care sunt capabile de orice pentru a nu-și pierde privilegiile.

O analiză de Scott Ritter publicată pe Substack, pe care cam tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Donald Trump intră în 2025 cu un mandat evident de schimbare și cu o doctrină bazată pe mantra „pace prin forță”.

Poate că cea mai importantă dintre schimbările dorite de Trump este separarea Statelor Unite de alianța militară transatlantică din perioada Războiului Rece – NATO – care nu are nici un alt scop în prezent decât acela de a incita la crearea unei atmosfere de confruntare cu Rusia.

Rămâne întrebarea dacă mandatul lui Trump este suficient de puternic pentru a provoca această ruptură și dacă preceptele „păcii” le vor învinge pe cele ale „forței”, în cazul în care acest mandat ar fi contestat în țară la el și în străinătate.

Donald Trump este un om cu o misiune.

Dar este și un om condus de un ego care poate depăși limitele națiunii pe care va jura să o conducă pe 20 ianuarie 2025.

În același timp, Trump încearcă și să dezangajeze Statele Unite din punctele fierbinți de pe glob care au ajuns să definească actualele priorități de securitate națională, și să promoveze în același timp o nouă politică externă axată pe consolidarea dominației americane asupra sferelor sale imediate de interes strategic, inclusiv prin adoptarea unei poziții agresive privind extinderea teritoriului Statelor Unite pentru a include Groenlanda și Canalul Panama (se pare că și Canada! – nota ActiveNews.)

Pentru a atinge acest obiectiv ambițios, Trump și echipa sa de politică externă/securitate națională vor trebui să acționeze împotriva deceniilor de imperative politice care, de-a lungul timpului, au fost folosite pentru a defini interesele de securitate națională ale SUA.

În încercarea de a pune capăt conflictului din Ucraina, fără a atinge obiectivele fundamentale ale SUA și aliaților săi occidentali – și anume înfrângerea strategică a Rusiei – Trump deschide una unei potențiale normalizări a relațiilor dintre Rusia și SUA și, prin extensie, dintre Rusia și Europa.

Acesta este un proces în două etape.

În primul rând, Trump trebuie să găsească o formulă pentru încetarea conflictului care să recunoască simultan realitatea victoriei Rusiei asupra Occidentului colectiv.

Aceasta înseamnă că Rusia va trebui să obțină cea mai mare parte din ceea ce dorește, în privința conflictului din Ucraina – neutralitatea Ucrainei (fără aderarea la NATO), recunoașterea internațională permanentă a suveranității Rusiei asupra Crimeei, Hersonului, Zaporojiei, Donețkului și Luganskului, ridicarea tuturor sancțiunilor legate de Operațiunea Militară Specială și control politic asupra a ceea ce a mai rămas din Ucraina, inclusiv modificările constituționale care impun „denazificarea”.

Trump va prezenta un astfel de acord ca pe o victorie personală, deoarece s-a prezentat pe sine ca o persoană care nu a susținut acest conflict și, ca atare, ar trebui să fie creditat pentru crearea condițiilor de pace.

Următorul pas este poate cel mai dificil: ruptura Statelor Unite de NATO.

Războiul din Ucraina a scos în evidență faptul că NATO de după Războiul Rece este o organizație lipsită de o misiune viabilă.

NATO, care a fost cândva o alianță defensivă, axată pe protejarea Europei Occidentale de expansiunea sovietică, a devenit nimic altceva decât un instrument al aceluiași tip de aventurism extern promovat de America de care Donald Trump susține că încearcă să se distanțeze.

Problema este că elita politică și economică a Europei, care este responsabilă pentru faptul că NATO a permis să fie redefinit ca un instrument al imperiului american, nu va ceda de bunăvoie în fața viziunii strategice a lui Trump.

NATO, confruntat cu diminuarea investițiilor americane în alianță, va încerca să restructureze apărarea Europei pe baza aceluiași model de amenințare pe care Trump, prin inițiativa sa de pace privind Ucraina, încearcă să îl demanteleze.

Totuși, Europa nu este capabilă să suporte povara financiară a unei astfel de întreprinderi, iar orice efort de a construi o nouă armată europeană masivă, concepută pentru a face față unei amenințări rusești artificiale, va necesita în mod obligatoriu deturnarea unor resurse fiscale limitate de la tipul de investiții sociale și în infrastructură, pe care majoritatea populației europene le solicită guvernelor lor, făcând din orice astfel de efort echivalentul unei sinucideri politice.

Obiectivul lui Trump este de a face NATO nesustenabil din punct de vedere politic și economic. Pentru a realiza acest lucru, el trebuie să convingă Europa să accepte o viziune care răstoarnă decenii de politică bazată pe Rusia ca amenințare existențială, precum și să obțină sprijinul Congresului pentru ruperea Statelor Unite de o alianță transatlantică care a servit drept nucleu al politicii americane de securitate națională timp de 80 de ani.

Este puțin probabil ca Europa să accepte de bună voie această perspectivă.

Mai degrabă, va exista o perioadă de turbulențe politice și economice, pe măsură ce elitele adânc înrădăcinate vor încerca să își păstreze pozițiile de putere și influență în fața realității geopolitice implacabile care dictează altceva.

Germania, Franța și Marea Britanie – în mod tradițional nucleul puterii politice, economice și militare europene – se află în ceea ce pare a fi un declin ireversibil, generând consecințe politice interne care se vor dovedi fatale pentru actuala clasă conducătoare.

Unul dintre cele mai mari obstacole cu care se confruntă Trump, în încercarea de a superviza ceea ce echivalează cu eutanasierea structurilor de putere europene postbelice, nu vine din partea continentului european, care, sincer vorbind, este practic neputincios să împiedice un astfel de rezultat, în fața indiferenței americane ce se manifestă prin refuzul de a suporta costurile de asociate cu susținerea NATO.

Mai degrabă, Trump se va confrunta cu opoziția din Congresul SUA. Aici, decenii de relația simbiotică între cei care controlează puterea pungii și cei responsabili de apărarea națiunii au produs o economie bazată pe război, care se hrănește din conflicte promovate de oficiali aleși, ale căror poziții depind de sprijinul clasei belicoase.

Aceasta este exact amenințarea la adresa democrației americane despre care președintele Dwight Eisenhower a avertizat în discursul său de adio adresat națiunii în ianuarie 1961.

Trump s-a pronunțat și el în legătură cu această amenințare într-o declarație video publicată pe 17 martie 2023.

„Instituția noastră de politică externă”, a spus Trump, „continuă să încerce să târască lumea într-un conflict cu o Rusie înarmată cu arme nucleare, bazându-se pe minciuna că Rusia reprezintă cea mai mare amenințare la adresa noastră.”

„Dar cea mai mare amenințare”, a subliniat Trump, „nu este Rusia. Suntem, probabil, mai mult decât oricine altcineva, noi înșine și unii dintre oamenii oribili care urăsc SUA, și care ne reprezintă.”

Trump a promis „un angajament total pentru dezmembarea întregii instituții globaliste și neoconservatoare, care ne tărâște perpetuu în războaie fără sfârșit, pretinzând că luptă pentru libertate și democație în lume, în timp ce ne transformă într-o țară din lumea a treia și într-o dictatură din lumea a treia, chiar aici, la noi acasă.”

Trump a mai declarat că rolul NATO trebuie reexaminat și că Departamentul de Stat, „birocrația apărării” și instituțiile de informații trebuie de asemenea revizuite.

Trump a acuzat acest „establishment” că dorește „să irosească toată forța, sângele și avuția Americii, urmărind monștri și fantome în străinătate, distrăgându-ne atenția de la haosul pe care îl creează aici, acasă. Aceste forțe”, a concluzionat Trump, „fac mai mult rău Americii decât Rusia și China ar fi putut visa vreodată”.

Miza acestui joc de dominație politică este uriașă: dacă nu este controlat, „establishmentul” ar putea foarte bine să împingă Statele Unite pe calea unui conflict nuclear inevitabil cu Rusia.

Trump și-a exprimat dorința de a urma o cu totul altă cale.

Cu toate acestea, manstra sa, „pace prin forță” este o sabie cu două tăișuri.

Așa cum este ea configurată în prezent, viziunea strategică a lui Trump pare să încerce să schimbe pierderea alianței transatlantice postbelice, care a definit securitatea națională americană timp de opt decenii, cu afirmarea unei noi doctrine Monroe, în care Statele Unite domină ca putere incontestabilă, nu doar teritoriul suveran american, ci și pe vecinii Americii din nord și sud.

Inițiativa lui Trump se bazează pe faptul că Congresul este dispus să accepte propusa achiziționare a Groenlandei și reachiziția declarată a Canalului Panama, precum și promisiunea dominației SUA asupra continentelor nord și sud-americane, ca un schimb echitabil pentru pierderea Europei.

Dar planul lui Trump se bazează și pe faptul că orice restructurare masivă a priorităților geopolitice americane va priva inevitabil de drepturi elitele actuale în beneficiul unei noi elite a „establishmentului”.

Elitele actuale, puternic ancorate în sistem, nu vor ceda terenul fără luptă.

În plus, schimbul pe care îl propune Trump presupune că Statele Unite pot negocia o ieșire lină din Europa, lipsită de orice încurcături.

Unul dintre cele mai mari obstacole, în această privință, îl reprezintă ego-ul supradimensionat al lui Trump și irascibilitatea sa notorie.

„Pacea prin forță” ține deopotrivă de percepție și de realitate, iar concesiile pe care Trump va fi obligat să le facă Rusiei pentru a aduce războiul din Ucraina la un sfârșit rapid și decisiv, necesită cel puțin aparența că ceea ce se întâmplă face parte din „proiectul” lui Trump.

Rusia a pus deja niște bețe în roate, respingând din start o propunere de pace elaborată de echipa de securitate națională a lui Trump, un rezultat care, cel mai probabil, se va dovedi fatal pentru obiectivul declarat al lui Trump, de a pune capăt războiului din Ucraina în „prima zi” a președinției sale.

Ce bine ar fi fost să fie atât de ușor!

Adevărul este că ar putea foarte bine să dureze între șase luni și un an de la învestirea lui Trump, pentru ca războiul din Ucraina să se încheie în condiții acceptabile pentru Rusia.

Ar fi bine ca Trump să fie sfătuit să negocieze rapid și de o manieră realistă cu rușii, pentru a pune capăt luptelor în cel mai scurt timp posibil.

Abia după aceea poate începe procesul de separare al Statelor Unite de uniunea disfuncțională pe care o menține NATO.

Și, ca la orice relație de lungă durată, și acest divorț va dura mult.

Dar dizolvarea NATO va fi aproape asigurată odată cu încheierea conflictului din Ucraina.

Trump va putea efectiv să lase procedurile pe mâna „avocaților” săi și să continue acțiunile pentru viitoarea sa țintă: o Americă mai mare.

Ceea ce, desigur, dă un cu totul alt înțeles conceptului de „Make America Great Again”.