Spun acest lucru observând încăpățânarea apostată a progresiștilor de a face reformă Ortodoxiei, dar nu se au în vedere pe ei înșiși să se reformeze sau dacă au schimbat ceva la ei este tocmai faptul că de atâtea eforturi de revizuire a Ortodoxiei, de reformă și protest față de așezămintele ei, au devenit ei înșiși reformați și protestanți, nu ortodocși învederați...

Unul vorbește de urbanizarea credinței, altul de conservatorismul Bisericii, alții de ecumenizarea dialogului teologal, dar toate aceste forme de "aggiornamento" sunt niște privatizări ale credinței după interese, ambiții și viziuni personale, nu sobornicești...

Biserica dezvoltă dimensiunea aceasta înnoitoare prin ceea ce numim în Teologie - Tradiția ei dinamică. Potrivit acestui aspect dinamic al Tradiției actualizăm, adaptăm, înnoim doar ceea ce vine în întâmpinarea realităților și cerințelor din veacul ce-l traversăm, anume limbajul, dialogul, pastorația, deschiderea interdisciplinară, up-date-ul cultural, tehnic și științific, utilizarea tehnologiilor, în sensul prezenței discursului religios și în spațiile media, virtuale sau laice.

Însă în ceea ce numim aspectul statornic al Tradiției, care cuprinde elemente doctrinare, dogmatice, canonice, liturgice, sacramentale ale Bisericii avem caracterul imuabil al Revelației pe care îl conține și păstrează cu sfințenie Biserica "ca stâlp și temelie a Adevărului" (1 Timotei 3, 15).

Văd cum reformatorii progresiști din Biserică se fundamentează în demersurile lor doar pe propria lor minte și pe pseudo-teologia părelniciilor, nu biblic și patristic. Veți observa în textele lor pompoase, bombastice lingvistic, doar filozofare cu gongorisme și teologhisire fără Duh. Ei vorbesc de înnoire, de modernizare, de urbanizare în fronda persiflatoare pe care o aduc "conservatorilor", "pravoslavnicilor" din Biserică, dar sunt atât de scolastici în raționalizările sterpe pe care le operează ca argumente "pro domo" tezei lor.

Au devenit un fel de vătafi lexicoizi, niște proprietari fără proprietate ai cuvintelor "filetism", "ortodoxism", "putinism", fără proprietatea denotativă a sensurilor care se vor a descrie o realitate bisericească incongruientă semantic cu acești termeni masacrați de idiosincrazia lor față de această realitate incorect definită...

Păi e de o mie de ori mai nobilă haiducia ortopraxilor care iau de la Cel Bogat și dau săracilor, decât iudele din "secta iscarioteanului" care ciuruiesc masele înfometate și însetate de Hristos cu gloanțele etichetărilor plesnind gongoric și mârșav mâinile și gurile celor care-i hrănesc euharistic, liturgic și haric pe cei mulți... 

Biserica este și conservatoare, da, creștinii din Biserică sunt și conservatori și pravoslavnici, da, dar în sensul bun al cuvintelor, n-au cum să fie altfel; ei păstrează "credința dată sfinților, odată pentru totdeauna"(Iuda1, 3) și aduc slavă lui Dumnezeu pentru "toată darea cea bună și pentru tot darul desăvârșit care de Sus este", iar această moștenire o transmit nealterat generațiile contemporane și viitoare.

Nu-i nimic de obiectat, de criticat pe această secțiune, câtă vreme o împlinesc "cu pace, cu credință și cu frică de Dumnezeu" și cu toată dragostea de Dumnezeu și pentru semenii lor... 

Mi s-a părut o enormă vanitate și o îndrăzneală fără margini la un exponent al mișcării progresiste, un venetic descălecat pe meleagurile Ortodoxiei românești să purceadă a da lecții de Ortodoxie, ortodocșilor, vorbind de urbanizarea credinței în termeni de adaptare tehnologică, ideologică la cuceririle seculare pe care, Vezi, Doamne, Biserica nu le-a asimilat. E fals!

Biserica s-a adaptat și la tehnologii, le folosește din plin, au pătruns și în infrastructura comunicațională a Bisericii. De asemenea, Biserica s-a și urbanizat, participă la viața cetății deplin, a ieșit dintre ziduri, este deschisă dialogului intelectual, cultural, științific, organizează conferințe cu invitați din toate mediile acadenice, diseminează în urbe, interacționează deplin cu realitatea globală, se adaptează, își reconfigurează reperele pastorale în funcție de noile provocări de pe mapamond, curricula universitară s-a înnoit cu cursuri, masterate și doctorate pe secțiunea misionară, socială, interdisciplinară care să răspundă noilor realități, Biserica este prezentă în Școală, în spitale, în Armată, în penitenciare, în azile, în orfelinate, pe Radio, pe TV, pe Internet, pe rețele de socializare, etc.

Cum să spui atunci că "nu s-a urbanizat" sau că "trebuie să se urbanizeze"?

Toată această prezență trebuie însă să se facă cu prudență, cu discernământ, cu înțelepciune, uneori cu discreție, pentru că toată această interferență socială, instituțională cu realitatea, cu societatea include un risc și anume: riscul secularizării, tocmai ceea ce se prefac reformatorii că nu se întâmplă și afirmă mincinos și fariseic că nu trebuie să se întâmple.

Păi nu poți să fii la adăpost de secularizare dacă stai doar pe afară, cu lumea sau dacă lași să pătrundă în interior, în suflete și în Biserică "duhul lumesc", cel care-i mână pe reformatori în toate acțiunile lor seculariste. 

Mai mult Mântuitorul spune: "Împărăția Mea nu este din lumea aceasta"(Ioan 18,36), apoi zice în alt loc :"Împărăția Mea este înlăuntrul vostru. "(Luca 17, 21)

Paradoxul acestui demers reformist este că exponenții curentului secularist din Biserică folosesc Biblia doar ca paravan; ei nu se întemeiază pe Sf. Scriptură și pe Sf. Părinți care înfierează "duhul lumesc", " stricăciunea și păcatul lumii"... 

Ei vor să acomodeze "duhul lumii" cu "Duhul Bisericii", duhul secularizării cu Duhul Sfânt care se pogoară înnoitor în Biserică, dar pe "Acela care l-au primit Apostolii la Cincizecime", "pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi", așa cum se roagă preoții la Epicleză, nu pe "acesta" pe care îl avem sau îl primim noi de la lume...

 

Într-adevăr, mândria merge înaintea căderii, e scădere, cădere și decădere, care colapsează ființa și raporturile persoanei pe verticală și pe orizontală...

De greșit greșim cu toții din multe alte slăbiciuni și neputințe, dar pricina căderii VIP-urilor este doar slava deșartă, pe care Sf. Părinți o consideră semeția sinelui...

Slava deșartă este patima care muncește sinele egoist dornic de preamărire, de abundentă laudă, de avid populism; este cea care corupe cel mai perfid gândirea, simțirea, conduita, limbajul, acțiunea...

Tradusă în areal bisericesc, această patimă apare atunci când vip-ul vrea să devină cu orice preț doar un brand, nu un avă sau cel puțin un frate al celorlalți frați...

"VIP-ul - brand" poate avea sincope ale discernământului și dezechilibre mentale, deoarece acesta este proiectat adesea în ireal, în aiureli și ridicol datorită semeției...

Un Avă nu-și pierde dreapta socotință și înțelepciunea care sunt păzite de trezvie, de rugăciune și de smerita cugetare...

Când devii doar marfă, produs și etichetă pe ambalaj, s-a pierdut orice statut de Părinte, de Avă, de Duhovnic, de Teolog, chiar și de Frate...

Când scopul este doar să te vinzi pe o tarabă, să ai tiraj pe piață, rating media și audiență, să dai autografe și să fii aplaudat pe o scenă sau în stradă, ai construit doar un idol din tine, idol născut din slava deșartă...

Am văzut tot felul de lideri, de luptători civici, de avocați, de politicieni care transformându-se în vipuri au devenit și ridicoli și nesemnificativi.

"Nimeni nu este mai gol ca cel plin de el însuși."

Populismul, vedetismul, slava deșartă nu pot fi însoțite cu înțelepciunea, cu discernământul, cu smerita cugetare, cu bunacuviință, pentru că ele risipesc ființa, nu o adună, produc vacuum interior și o senzație înșelătoare de "imponderabilitate" și "aere"... Toate îi răpesc pe protagoniști cu repeziciune în înălțimi și vijelii amețitoare, de unde se prăbușesc dezintegrându-se ca stelele căzătoare, ca meteoriții...

E căderea luciferică, inevitabilă, a înălțării de sine, a trufiei omenești...

* " Sic transit gloria mundi..."

Ferească-ne Domnul de slava deșartă!

Post Scriptum:

* "Sic transit gloria mundi!” este o expresie latinească însemnând: "Așa trece gloria lumii!”. Originea ei se află într-o culegere de texte religioase – Imitatio Christi – din secolul al XIV-lea, atribuită călugărului german Thomas a Kempis, cuprinzând precepte și sfaturi morale. La vremea respectivă, exista obiceiul ca, la întronizarea unui papă, un călugăr să vină de trei ori în fața acestuia, pentru a arde o bucată de cânepă, spunând: "Sancte Pater, sic transit gloria mundi” ("Sfinte Părinte, așa trece gloria lumii”). Un astfel de ritual avea menirea de a aminti suveranului pontif ca și el este doar un om, care trebuie să se păzească de păcatul vanității.

Un obicei similar exista și în antichitate, pe vremea romanilor, când, după triumful vreunui general, după o victorie răsunătoare, un sclav era pus să-i șoptească la ureche, în cadrul unei ceremonii: "Hominem te esse” (Nu ești decât un om) – reflecție prezentă și în alte precepte religioase care exprimă faptul că toate sunt vremelnice pe acest pământ: "Vanitas vanitatum vanitas" (Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni - Eclesiastul 12,