ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Canonul cel Mare este o plângere zdrobită a istoriei când vede ratarea invariabilă a umanității. E suspinul cel dintru adânc al firii în fața porților încuiate ale raiului. E neputința și durerea fiilor lui Dumnezeu în zbaterea lor dintre Eden și Sodoma. E strigarea soboarelor de îngeri înduioșate de pierzarea noastră. Și suferința Dumnezeului nostru răstignit când vede că și murind Fiul lui pentru noi, oamenii n-au înțeles taina unirii lor cu El.

Canonul cel Mare, scris de Sfântul Andrei Criteanul, e o odisee de durere, un imn al suferinței asumate, o plângere tăcută și mai asurzitoare decât cerurile, despre ratarea noastră personală și despre eșecul istoriei fără Dumnezeu.

În sensibilitatea lui genială, străbătut de focul curățitor al Duhului, Andrei a văzut toată istoria comprimată în mod unic în viața și soarta fiecăruia dintre noi. Timpul întreg primește în Duhul Sfânt o inteligibilitate personală, așa încât noi simțim că Sfântul vorbește despre noi.

Și într-adevăr, suntem o specie eșuată, un neam blestemat de propria suferință la a ne ucide părinții și pruncii, de dragul materiei și a plăcerii care izvorăște miasmatic din ea. Toată istoria e o adunătură și o încrengătură de ucidere și de moarte, de sânge și de lacrimi, de ură și de viclenie.

Am sfărâmat în noi chipul Preacuratului Dumnezeu cu o ură sinucigașă. Veșmântul de har al Raiului l-am spurcat cu sângiurile netrebnice ale morții de sine și de celălalt. Ochii, ferestrele vederii de Dumnezeu, i-am mutilat și i-am prefăcut în bălți ale vicleniei și ale privirii pătimașe. Auzul de preadulcele Cuvânt l-am întinat cu strigătele și urletele violenței și ale plăcerii vinovate. Gura, poarta de aur a Euharistiei și psaltirea dulcilor cântări de slavă a Creatorului, am făcut-o văgăună spurcată de patimi grele. Toate simțurile noastre, din porți ale frumuseții lui Dumnezeu, le-am transformat în răni deschise prin care ni se scurge viața.

Canonul cel Mare surprinde genial această sfărâmare de sine a umanității alergând spre neant. Moartea însăși nu e pedeapsa de la Dumnezeu pentru păcatele noastre, ci însăși ființa noastră, felul nostru de a ne-fi, patima însingurării prin uciderea în noi a celorlalți.

Și, totuși, Dumnezeu ne iubește atât de infinit, încât vine printre noi și moare pentru noi, asumă într-Însul tot oceanul durerii omenești, toată moartea noastră, și o sfărâmă în Înviere.

Canonul cel Mare e tocmai cântecul plâns al biruinței lui Dumnezeu asupra morții din noi. Pentru că niciodată Dumnezeu nu ne judecă, înainte de a-Și da viața pentru noi.