ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Azi e cea mai frumoasă zi din univers. Și aceasta pentru că sărbătorim pe Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit al Mântuitorului Hristos. Un copilandru pescar, fratele mai mic al lui Iacov, cu privirea senină ca o mare în zi de mai, fiul cel mezin al lui Zevedeu. Un copil trudit, cu palmele sfâșiate de frânghii, cu hainele mirosind a pește și a mare, cu ochii grei de priveghere în zorii zilei pe apele cețoase ale Mării Galielii. Și totuși în inima acestui copil se întâmplă ceva mai mare decât cerurile. Creierii i se deschid și înțelege că în fața lui, pe malul mării se află Cineva mai presus de înțelegere și de frică. Și împreună cu fratele său pleacă împreună cu Hristos, pe drumurile prăfuite ale Galileii pentru a învăța cum să nu mai mori niciodată.

Este ucenicul iubit al Mântuitorului, cel mai vulnerabil, cel mai înmiresmat de feciorie, cu ochii mari deschiși la avalanșa de minuni, copilul tăcut care privește cum se deschid cerurile și Duhul lui Dumnezeu se pogoară peste Mesia. Și apoi cutremurul de ființă și de vindecări. Moartea sfărâmată din oameni, ochii explodează de lumină, urechile ferecate se deschid pentru a auzi Cuvântul, paraliticii zburdă plângând și mulțumind Celui blând, și ucenicul tace și privește. Ochii lui absorb, ca un burete dumnezeiesc, toată inundația de lumină care se înstăpânește peste univers.

Peste tot este lângă Magistrul lui. Stă aproape de Dumnezeu ca la o geană de ochi, simte răsuflarea Celui ce a zidit galaxiile, mănâncă cu Hrănitorul lumilor, atinge cu mâinile sale pe Focul cel infinit. E atât de firesc și de nevinovat, și în inima lui se impregrenază iubirea de Dumnezeu mai mult decât orice. Lasă pe părinți și pe rudenii, lasă mrejele, și se pornește pe arat sufletele. Pășește atent pe urmele pașilor lui Hristos, Îl vede asudând, obosind, zâmbind, plângând la rugăciune, supărându-se (O neam necredincios, până când voi fi cu voi...

Și apoi, întru slava Taborului, Ioan copilandrul sfânt și prunc cu inima vede întreaga istorie adunându-se și îngenunchind la sfat de taină cu Dumnezeu, vede pe Moise și pe Ilie, Legea și Proorocii, înclinându-se în fața Celui ce voiește să moară pentru om. Nu spune nimic, e atât de plin de uimire încât lacrimile îi inundă ochii, cade la pământ străpuns de lumină, e covârșit de revărsarea de har. Închide ochii pe Tabor, iar ochii sufletului lui se deschid peste lumea cea de dincolo de moarte.

Apoi, înainte de Cina cea de Taină, când Hristos sângera cu sufletul de durerea milioanelor de morți pentru care va muri, are un moment de slăbiciune. Merge cu fratele său să ceară să fie de-a dreapta și de-a stânga Mielului jertfit. Hristos îi întreabă: „Puteți să beți paharul pe care Eu îl voi bea și să vă botezați cu botezul cu care Mă voi boteza?”. Răspund naivi: „Putem”. Și prăpastia de mucenicie se deschide în sufletul lor, destinele lor se schimbă instantaneu, se scrie în ceruri cum vor muri amândoi pentru Dumnezeu.

Și la dumnezeiasca Masă, când Hristos își dăruiește Trupul ca Pâine a veșniciei, Ioan, sfințenia cea înmiresmată, nu zice nimic. Toți se foiesc și întreabă dacă ei sunt cei care îl vor vinde pe Iisus. Ioan nu spune nimic, e ochi și urechi, și un singur gest mai mare decât veacurile, îi definește viața și veșnicia. Își reazemă capul pe pieptul Mântuitorului. E suprema declarație de iubire, tăcerea mai asurzitoare decât valurile mării, prin care ucenicul atinge pieptul Ziditorului și ascultă în uimire sfântă bătăile inimii lui Dumnezeu. Istoria Bisericii se scrie în gestul său de iubire. Toți preoții din veac, când sunt hirotoniți de arhiereu, își reazemă capul pe Sfânta Masă care este Hristos, în partea dreaptă, ca tânărul Ioan, Preotul cel de taină al iubirii sfinte. Pe fruntea lui se scrie nevăzut istoria preoției întregii lumi, jertfa și dăruirea oamenilor pentru a împrumuta mâinile lor nevrednice și gurile lor lui Dumnezeu.

Apoi, în timp ce toți fug care încotro, după prinderea lui Iisus, Ioan e acolo, smerit, înțelegând că ceva mai important decât toată istoria se petrece acolo. Intră în curtea arhiereului că avea cunoscuți acolo, îl bagă și pe Petru înăuntru și îl poartă spre focul care-l va arde întreg și îl va curăți mai apoi.

Ioan e la picioarele Crucii, plângând de dorul Celui ce se sfărâma pe Sine din iubire pentru noi. Ascultă cum gâfâie și suspină de durere Întemeietorul lumii și cum geme suferind Cel ce dăruiește viața. Vede cum sângerează din toate încheieturile Dumnezeu, se schimbă la față împreună cu Omul cu fața plină de sânge și de spini. Și primește cel mai mare dar al veacurilor: porunca lui Hristos de a purta de grijă de ceea ce are Dumnezeu mai curat și mai sfânt pe pământ: Mama Lui.

De la ea află tainele cele sfinte ale creației, teologia mistică izvorând din fecioria dumnezeiască. Ucenicul cel feciorelnic ascultă pe Fecioara plângând, cunoaște în Duhul Sfânt ce-a simțit ea când I-a dat naștere lui Dumnezeu. De aici se cerne Evanghelia vulturului, adâncul cel de taină a Tainelor lui Dumnezeu, teologia Logosului veșnic. Ioan este grădinarul cel sfânt al celui mai sfânt Crin al istoriei, Maria și de la ea primește mireasma cerului în minte și o scrie pe pergamentul lumii pentru totdeauna.

Ioan e acolo mereu, purtând cu Iosif cel frumos și cu Nicodim Trupul lui Hristos, strângând Sângele lui Dumnezeu în potirul inimii sale, ungându-l pe Hristos cu mir, începând toată preoția sfântă a Bisericii, care dăruiește pe Dumnezeu lumii.

Tinerelul care se ținea de poala hainei lui Iisus, copilul blând și tăcut, devine Duhovnicul veacurilor, martorul cel sfânt al Învierii, Scriitorul Evangheliei iubirii, plinirea și începătura sinopticilor. Mintea lui întemeiată pe Dumnezeu, rănită de durerea de a-și vedea Învățătorul iubit murind și vindecată de lumina ochilor Celui înviat, devine cea mai cumplită armă împotriva diavolului. Scrie, sfâșiind zidurile iadului, Apocalipsa, darea în vileag a tuturor curselor drăcești, proorocia zilelor de pe urmă, sulița înfiptă în inima morții de apoi.

Scrie cuvintele care sfidează istoria și cutremură temeliile iadului: Dumnezeu este iubire. Sfâșie îngrozitor în toată finețea și blândețea lui, cu cuvântul, toate vicleniile satanei. În adâncul peșterii din Patmos este purtat la picioarele Împăratului răstignit și vede biruința Lui asupra lumii.

Ce minune de om sărbătorim astăzi! Și cât suntem de departe de suspinul inimii lui. Până nu e prea târziu, să ne întoarcem la cuvintele și la lacrimile lui.