ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Evanghelia din Duminica orbului nu e cutremurătoare. E cutremurul însuși care sparge temeliile lumii și le vădește neființa. E iubirea devastatoare a lui Dumnezeu care sfărâmă toată poleiala asta împuțită cu miros de hoit și de stricăciune veșnică. E toată învârtoșarea mândriei ucigașe a lumii, strânsă în pumnul lui Dumnezeu și atinsă de scuipatul gurii Lui dumnezeiești. E spectacolul suprem al neputinței unei umanități blestemate să treacă pe lângă Dumnezeu și să pretindă că El nu există.

Să mă explic.

În primul rând,  un om în vârstă orb din naștere. Zeci de ani de suferință atroce, o viață ca un urlet interminabil de durere care crește mereu în întunericul propriei neființe. Într-o lume de oameni care văd, el, nevrednicul de lumină, cu două găuri în frunte izvorâtoare de lacrimi. E revoltă aici, și neputință, și suferință, și absurd. De ce eu?

Cum a răbdat orbul pruncia, copilăria, adolescența, tinerețea?

Cerșetorul de pus la colțul uliței,  în praf, să plângă cu mâna întinsă. Nimicul zdrobit de suferință. Aici, în inima plină de durere Dumnezeu face Biserică.

Hristos scuipă pe pământ, face noroi cu mâinile, plămădește tina, restaurează zidirea căzută de la început.

Noroiul ăla e scuipatul lui Dumnezeu.  Ca și orbul, disprețuit, scuipat și umilit de toți. Noroiul ăla arde carnea și o transformă în lumină, și în pupile, și in cristalin, și în retină. Crearea lumii se continuă în ochii goi ai orbului.

Și îi zice: mergi și te spală la izvor. Si omul merge și crede orbește. Și găurile devin izvor și lumina explodează din orbitele lui, ca in ziua întâi a creației. Să fie lumină.

Ce nebunie, ce Dumnezeire îi cuprinde ființa. Numai mâinile de iubire ale Dumnezeului răstignit îi țineau inima să nu i se spargă în piept de atâta frumusețe. Și nu mai vrea să clipească, ci doar plânge și privește minunile lui Dumnezeu. El însuși e o minune după o viață de suferință,  dar nu mai contează nimic. Faptul că Dumnezeu i-a mângâiat pupilele e ceva mai mare decât cerurile.

Și apoi ne dăm seama de ce a suferit atâta. Ca să înțeleagă minunea iubirii lui Dumnezeu,  să vadă cu inima Chipul de lumină al Creatorului, să pătrundă cu ochii în fântâna infinită a lacrimilor lui Hristos.

Îmi place la nebunie cum îi desființează pe nimicurile grele de zorzoane aurite și de veșminte poleite ale Testamentului mort. Cum sfidează sistemul putred și miasmatic al regulilor sterpe și fără suflet al ritualului iudaic. Cum zdrobește instituții întregi fără de har și de simțire a prezenței lui Dumnezeu.

Normal că l-au dat afară din Sinagogă. Era prea înțelept, era prea mare pentru ea. Cerșetorul așa analfabet cum era, știa adevărul fundamental al istoriei: Dumnezeul prezent în ea.

De aia îl iubește Dumnezeu. Pentru că în oceanul lui de lacrimi din întuneric, s-a născut smerenia cea întemeietoare de viață. Iar această smerenie e Însuși Hristos,  Lumina lumii și a veacurilor.

Profesorul de Lumină

Asistăm la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naștere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu știa cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumusețea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceștia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minții, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naștere este prizonier al întunericului total. Nici măcar nu știe ce e acela întuneric, căci a trăit în el dintotdeauna și viața lui a fost mereu un chin al celui silit să trăiască într-o lume compusă din lumină, fără ca să o vadă vreodată. Ochii lui erau buni doar pentru plâns, nu și pentru vedere.
Orbitele sale goale vădeau disfuncția firii umane rănite și răpite de întuneric, omul zăcând în propria-i suferință devenită aer pe care îl respiră mereu. Cele mai simple principii fundamentale ale umanității îi erau străine: recunoașterea, asemănarea, apropierea, zâmbetul, gestica, trecerea zilelor și a nopților era un întuneric tern și etern, fără deosebire, o noapte fără de sfârșit îngânându-i suferința.

În această beznă a firii, în care orice căutare înseamnă cădere, în care orice obstacol înseamnă lovire, vine Mântuitorul la firea umană, orbită de păcat și de moarte. Orbul din naștere era analfabet, cerșetor, vrednic de milă, izvor de plângere și prilej de tânguire.

Odată ce ființa lui se atinge de Lumina lumii, întunericul cade, ca rod al ascultării. Spălarea – ca tipologie a Botezului – devine prilej de vedere. Un nou univers se deschide celui ce murise întreaga lui viață. Lumina durea în orbitele sale nou născute sub mâinile de lumină ale lui Dumnezeu. Și toată frumusețea lumii a intrat deodată în sufletul lui, încât a devenit teolog adânc și profesor al tainelor dumnezeiești. Cerșetorul devine dăruitor de taine. Analfabetul pătrunde în Învățăturile Logosului etern. Locașul rănilor vindecă prin cuvânt. Cât de sfidător îi desființează pe învățătorii orbi ai Legii trecute! Cum râde el, cel ce a plâns toată viața, de cei ce bâjbâie în căutarea unui răspuns de la propria viață inutilă. În fața zbaterii sterile a fariseilor, omul văzător de cele cerești, simțind încă saliva lui Dumnezeu pe orbite, rostește un adevăr absolut: „și noi știm că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoși. Și dacă este cineva bun și cinstitor de Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cineva să fi deschis ochii unui orb”.

Dumnezeu nu este o rețetă de porunci, o structură morală, o țintă ideatică, o sumă de valori. El nu este un afișier al sfințeniei. El este Lucrătorul, Cel prezent, Vindecătorul, Doctorul universului, Persoana de lângă noi și din noi, dintru adânc. El creează lumea mereu din nimicul propriei ei suficiențe, deschide mereu galaxii valorice în suflete, pătrunde lumea cu nemurire și adâncește adevărul necreat al harului în materia coruptibilă.

Orbul din naștere a aflat că lucrarea lui Dumnezeu nu este doar o istorie a minunilor, ci o minune a istoriei lucrătoare în prezent, vie și vibrantă în sufletele celor ce văd. Degeaba vii la Biserică, dacă nu îți schimbi viața în Biserică a Celui Preaînalt. Degeaba cinstești pe sfinți dacă nu devii unul dintre ei. Degeaba te minunezi, dacă nu devii minune totală a iubirii dăruitoare. E prea târziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum.

Omul cerșetor atins de sărutul lui Dumnezeu află adevărul fundamental al istoriei: veșnicia din ea. Dumnezeu este aproape, mâinile Lui ating ochii celor ce cred, gura Lui dăruiește vindecare, chipul Lui iubit devine chipul meu într-o îmbrățișare veșnică. Noi toți suntem cerșetori ai împărăției, sărmani la porțile luminii, așteptând atingerea mâinilor Celui ce a zidit cerul și pământul.

În genunchi vă rog: împăcați-vă cu Dumnezeu.