E mereu în rugăciune. Slujește noaptea, dimineața, peste câteva ore e în celălalt capăt al țării, liturghisind zilnic de ani întregi.

Ațipește în mașină câte un minut, șoptind psalmi.

Se roagă îndelung, nu sare nicio silabă, lăcrimează, se frânge ca o lumânare la slujbă.

Stă în picioare cu zece kilograme de veșminte sfinte ore și ore.

Nimeni dintre preoți și diaconi, nimeni nu poate să slujească atât de mult și de simțit.

Noi mai fugim pe o băncuță, mai mișcăm picioarele, ne mai foim. El e acolo, slujind neînfricat, cu o atenție totală, vorbind cu Dumnezeu, căci Împăratul e de față.

E atent la fiecare cuvânt, la fiecare gest liturgic. Știe totul pe de rost, sute de rugăciuni și de versete, totul într-o galaxie de Jertfă integrală pe Altarul iubirii. Rostește zeci de Psalmi din memorie, molitfele sfinților, cântări, rugăciuni, sute, totul din minte.

Miruiește oamenii, înafara slujbelor vorbește cu toți, răspunde la două telefoane care zumzăie într-una. Știe sute de numere de telefon pe de rost.

Răspunde la avalanșa de întrebări la radio.

E tuturor toate, strecoară bani la studenți săraci, ajută mame cu copii mulți, întreține călugări prăfuiți de nevoință, sună doctori, salvează oameni, salvează bebeluși sfinți de la avort, merge la toate înmormântările de preoți, scoate din moarte muribunzi, pomenește sute sute de pomelnice cu voce tare.

Stă pe piatra înghețată din Peștera mântuirii neamului românesc ceasuri întregi și se roagă.

Predă fără curs în față ore întregi dogmatică. Tâlcuiește Noul Testament ca nimeni altul.

E slab dar mai puternic decât toți, în dăruire.

Noi, preoții, mai pierdem șirul, mai schițăm un gest, mai căscăm alene, mai ațipim cu capul pe carte la ore minuscule din noapte.

El e acolo, cu ochi de vultur. Se roagă. Pentru o mulțime enormă de oameni.

Mereu.

Doamne, Dumnezeule.

Ghiciți cine e.