ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil, cum am putut să facem așa ceva? Cât de cretin și de blestemat să fii să omori pe Dumnezeu? Cât de orb și de nemernic să fii? Cum să ucizi pe Cel care ți-a dat viață? Cum să umpli de răni pe Cel ce te vindecă? Cum să biciuiești pe Cel ce te mângîie? Cum să pui coroană de spini Celui ce te-a încoronat împărat al făpturii? Cum să străpungi mâinile care te-au zidit? Cum să reduci la tăcere pe cel ce te-a învățat să vorbești? Cum să scuipi pe Cel ce te sărută cu veșnicie? Cum să calci în picioare pe Cel ce te îmbrățișează cu lumina Lui? Cum să sfărâmi pe cel ce te zidește? Cum să muști mâna care te hrănește? Cum să dai întuneric celui ce-ți deschide ochii? Cum să omori pe Părintele tău, cu care semeni, al Cărui chip ești?

Cum?

Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorâtor de Dumnezeu care a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce? "O neam necredicios, până când voi fi cu voi, până cand vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine”.

În această întrebare, refuz să deschid ochii care m-ar inunda de plâns, refuz să mă nasc în asemenea neam, să trăiesc și să mor între cei care L-am omorât pe Dumnezeu. Nu, viața de aici e un coșmar imens, colectiv, un vis urât, din care ne vor trezi și vom îmbrățișa pe Pruncul sfânt al veșniciei, ne vom adăpa cu nesaț din Lumina preasfântă a Lui, vom primi mireasma cea mai presus de fire a raiului din El. Istoria nu e decât un vis nemernic, în care stăm așteptând moartea ca pe ultima soluție, ca pe trezirea din neant.

Și totuși ochii mei se deschid și mi se confirmă hâdul adevăr. Văd milioanele de morți ai istoriei, molimele care ucid mii de copii pe secundă, viclenia cea îngrozitoare, focoasele nucleare, bombardamentele, sărăcia lucie, foamea rânjind, bătrânețea cu durerea ei, cancerele înșirate la paradă, războiul ca încrâncenare tâmpă a iadului din noi, tarabele de carne care doare, răutatea gratuită, legiunile de draci jubilând, tot absurdul unei vieți fără de sens, spectrul morții și scrâșnetul dinților unui popor înstrăinat de Dumnezeu, munții de cadavre de bebeluși sfinți avortați din mamele lor, aud urletul de durere al pruncilor, simt turbarea cumplită a unei umanități care ucide și se ucide pe sine în același timp.

Și mai presus decât toate acestea, văd pe Dumnezeul cel Viu sfărâmat, pironit, străpuns, biciuit, omorât pentru noi și de către noi.

Dacă n-aș ști c-ar învia, n-ar mai merita să trăiesc nicio clipă pe pământ. Mi se rupe inima ca unei maici care și-a văzut copilul murind, spune cântarea Prohodului. Suntem pierduți. E prea târziu. Uciderea de Dumnezeu a avut loc, suntem în ea ca-ntr-un univers de neființă, nu visăm, strămoșii noștri și noi prin păcatele noastre Îl răstignim mereu pe Hristos, Mirele Bisericii îndrăgostit de umanitate.

Suntem aici, pe pământ, și nimeni și nimic nu ne mai poate absolvi de această vină. Și oasele noastre peste câteva zeci de ani vor vorbi fără de glas despre actul supremei ucideri de Dumnezeu.

Suntem un neam omorâtor de Dumnezeu. Și totuși Dumnezeu înviază din morți mereu, iubindu-ne infinit, până la iad și înapoi, șoptindu-ne mereu că ne iubește o veșnicie. O singură nădejde mai avem. Hristos înviază din morți în fiecare zâmbet, în fiecare gură de pâine dăruită, în fiecare lacrimă vărsată pentru altul, în fiecare oftat de durere pentru păcat, în fiecare Doamne, în fiecare suflare de lumină, în fiecare floare de gând. Strânge cu atenție toate morțile noastre ca pe niște firimituri în ștergarul cu care a fost ștearsă de sânge Fața Sa cea dumnezeiască. Ne mângâie mereu cu mâinile străpunse de piroane, ne dăruiește mereu Sângele Lui pentru viață veșnică, deși noi nu Îi dăm decât moarte, durere și stricăciune.

În pâcla unei asemenea nopți, în bezna în care orbecăim de când am văzut pe dinafară porțile raiului, noi, neamul ucigaș, stirpe omorâtoare de Dumnezeu, mai avem o fârâmă de nădejde: cineva din neamul nostru este Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunea ei de mamă de Copil mort, inima ei zdrobită de durere ne vestește dincolo de moarte că Hristos a înviat.

*

Mormântul Dulcelui Iisus e Mormântul fiecăruia dintre noi pe care l-am săpat din indiferență, neștiință și mândrie. L-am băgat adânc în pământ pe Domnul cerurilor, că ne doare nevinovăția lui sfântă, ne zdrobește nimicnicia noastră cu măreția iubirii Lui, ne vădește răutatea. Și împreună cu El am îngropat toate idealurile noastre de sfințenie, feciorie și lumină a firii. Am pus deasupra o piatră mare și grea a plăcerilor și obsesiilor noastre nemernice și ne-am dus să murim.

În liniștea mormântului, Iisus cel zdrobit pentru noi, absoarbe ca un burete infinit toată durerea noastră. Sângele Lui preacurat e transfuzia noastră cu nemurire. Lacrimile Lui udă pământul inimii și-l fac să rodească iubire.
În adâncul mormântului, Cineva mai mare decât universul așteaptă în tăcere să învieze pentru noi. E și în Cer pe Tronul de lacrimi al Treimii, e și în iad sfărâmând puterile morții, e și în rai ștergând sudorile de pe fruntea tâlharului bun.

E mai ales în inima fiecăruia dintre noi, așteptând să spargă porțile cele de durere și să învieze împreună cu noi.

Slavă Ție Dumnezeule în veci!