Am fost cu Ajunul. E uriașă sărăcia. Mai ales între bătrânei. 90% dintre case au doar strictul necesar, lucruri foarte vechi, spălate de o sută de ori. Și vorbesc de un oraș, și de un cartier unde un teren de casă mic e 70 de mii de euro.

Oamenii sunt îmbătrâniți de tristețe. Unii au pensii mizere. Preșuri de o sută de ani. Haine purtate de sute de ori. Ciorbe lungi. Un cățel pricăjit.

Peste tot, pe masă, tronează noul dictator feroce: factura la gaz și la lumină. Oamenii suspină din greu. Oftează. Se plâng.

Pe toți îi întreb ce mai fac. Nici măcar unul din sute nu spune foarte bine. Peste tot boli netratate, suferință, sărăcie. Trei sferturi din femeile bătrâne au diabet. Probleme cu picioarele. Circulația.

Totul s-a scumpit. La țară mai au un beci, o grădină, o cămară. La oraș totul e de la piață. Și costă enorm.

Ajunul e ca o scufundare într-un ocean de suferință. De probleme. Bătrânei părăsiți care lăcrimează. Copiii sunt la mii de kilometri. Telefonul tâmp nu ține loc de îmbrățișare. Tableta nu valorează cât un sărut pe inima celui pe care l-ai ținut în brațe.

De aceea e atât de binevenită și de actuală preocuparea Sfântului Sinod pentru bătrânii neamului românesc.

Să îi căutăm. Să le aducem o strachină de mâncare. Să îi îmbrățișăm. Să le spunem o rugăciune. Să îi întrebăm ce mai fac. Le e dor de o privire de om. Ca niște umbre, ca niște șoapte se retrag discret, icnind o rugăciune, și pleacă ușor în lumea cea de dincolo de moarte.