Acum trei ani, ne cheamă o doamnă foarte distinsă, pe mine și pe încă un preot, să facem Sf. Maslu tatălui ei. O casă cu mobilă de mahon, impecabilă, sculpturi vechi de lemn.

Bătrânul e la pat, sub o plapumă, o mână de om, se chinuie cu dureri mari. Urlă, plânge.

Nu poate muri, părinte, zice fiica.

Începem Sf. Maslu, 7 rugăciuni de sfințire, 7 apostole, 7 Evanghelii, 7 rugăciuni mari. Omul geme de durere la fiecare ungere. Parcă îl arde untdelemnul sfințit. Terminăm după o oră, sfârșiți.

Doamna ne face câte o cafea, pe care ne-o servește dintr-un set islamic aurit.

Întreb: doamnă, tatăl de când nu s-a spovedit?

Păi, părinte, cred că niciodată. Știți, tata a fost director mare în securitate, șef de penitenciar, nu le-avea el cu de astea…

Cu de astea? Zic eu iritat. De astea nu poate muri și se chinuie cumplit. Dumnezeu și el stiu de ce nenorociri a fost părtaș în pușcărie.

Îl spovedesc. Omul e vădit jenat, icnește de durere, poate încă vorbi. Se bâlbâie. Într-un sfârșit, începe. În anii 60, când era director de închisoare, l-a bătut până la leșin pe un preot bătrân și l-a tras de barbă pe culoarele închisorii. De ce? întreb eu.

Pentru că făcea slujbe în celulă si toți deținuții ascultau în genunchi.

Mă cutremur. Rugați-vă să nu muriți. Să suferiți aici oricâtă durere, decât să vă duceți în fundul iadului.

Omul prinde a plânge amar. Îmi pare rău, părinte.

Să plângeți mereu, câte fire de păr avea în barbă părintele ăla, atâtea lacrimi să vărsați.

Torționarul îmi sărută mâna și mi-o umple de lacrimi. În acest gest, văd marea răsplată a lui Dumnezeu pentru preotul bătut, zdrobit, târăt de barbă ca o cârpă pe holurile stabilimentului drăcesc. Simt o picătură din durerea lui.

Nu m-a mai sunat doamna.

După o săptămână, mă sună că a murit bătrânul, ținând în mână o cruce de lemn.

Cât de infinită e răbdarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte.