Într-o zi, a venit la mine o familie îndurerată. Aveau un copil autist mai măricel și o fetiță mică de doi ani. Copilul nu putea (ăsta e cuvântul) să stea în Biserică, se zbătea îngrozitor, lovea pe ceilalți și aerul din jur, zbiera, dădea cu picioarele.

Cu chiu cu vai l-au adus purtat în brațe de mama lui, deși avea cam 7 ani. Îl ținea strâns, iar copilul resimțea asta ca pe o agresiune îngrozitoare. Am pus patrafirul pe capul copilului, dar el l-a aruncat cât colo. I-a tras mamei niște palme de credeam că-i mută gura. Femeia, martiră, sărmana de ea, îl ținea în brațe plângând.

Printre urlete și zbateri, am început rugăciunea. Nu suporta să îl ating. Se uita cu o ură sălbatică la mine.

Să ne înțelegem. Copilașul era un înger. Dar ura era a celui viclean care îl ținea în ghearele suferinței.

La un moment dat, copilul a încetat să se mai zbată. Dintr-un gest, copilul s-a întors și m-a zgâriat pe față cu unghiile. Simțeam fierbințeala zgârieturilor. Eram complet neputincios. Cuprins de durere, am pus un deget pe buze și i-am făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte, așa cum făceau părinții egipteni din pustia sketică. Și Hristos Dumnezeu a scuipat pe pământ și a uns cu tină plină de harul Lui ochii orbului din naștere.

Copilul a inspirat adânc, apoi s-a liniștit complet. Expira și ieșea furia aceea din el.

A stat apoi la rugăciune foarte cuminte. M-a lăsat să îi pun fesul Sfântului Ioan Rusul pe cap și epitrahilul. A sărutat Crucea.

Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. La sfârșit, copilul m-a mângâiat pe obrazul zgâriat și a zis: măi, măi.

Eram siderat. Cum poate Sfânta Cruce, plină de Sângele lui Dumnezeu să zdrobească toată legătura satanei din sufletele micilor oameni nevinovați, născuți într-un neam necredincios.

Să nu ziceți că nu v-am spus.