Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, s-a născut astăzi.

Răsare din lacrimile rugăciunii, din bătrânețe binecuvântată de bunătate și din curăție sfântă. Strălucește în lume ca rod al minunii lui Dumnezeu, o Pruncă mai mare decât cerurile, care se pregătește să-L nască pe Creatorul tuturor.

Bebelușul mic, care plânge abia auzit astăzi, va deveni Mijlocitoarea neamului omenesc. Prunca ușoară ca un fulg este toată mai desfătată decât cerurile. Copila care stă la sânul bunicii lui Dumnezeu se pregătește să devină Biserică sfințită și rai cuvântător.

Ea e Biserică, pentru că în ea a încăput și s-a odihnit Împăratul cerurilor. Ea e Catedrală a veșniciei pentru că în ea ia ființă de om Însuși Dumnezeu. Creatorul galaxiilor încape întreg din smerenia iubirii în pântecele mic și feciorelnic al mamei Sale. Ea este Altar preacurat al Mielului lui Dumnezeu, pentru că poartă legânându-L pe cel ce odihnește toată făptura. Maica Domnului e Maica Bisericii, pentru că nimeni niciodată nu-L poate moșteni pe Hristos dacă nu-L naște tainic în suflet, așa cum L-a născut cu Trup Fecioara cereștii iubiri. Nimeni nu poate primi pe Izvorul vieții, dacă nu simte dumnezeiește lacrimile înmiresmate de feciorie din ochii celei ce L-a născut. Nimeni nu îl poate iubi pe Iubitorul de oameni, dacă nu devine duhovnicește mamă în suflet, ca să-L nască în taină. Îndumnezeirea firii umane este chipul și extensia Întrupării Domnului din Preacurata. Când Îl leagănă ea pe Dumnezeu, miriadele de îngeri suspină. Când Îl sărută ea pe Fiul ei, universul se umple de iubire dumnezeiască. Când Îl îngână duios pe Pruncul cel veșnic, lumea toată își găsește Logosul ascuns.

Însă mai mult decât Biserică, Maica Domnului este rai cuvântător, paradis mistic, care vorbește despre vocația supremă a omului de iubire veșnică. Fecioara este Rugul cel aprins, în care materia se sfințește și se izbăvește pe vecie de stricăciune, arzând de dorul de Dumnezeu, dar nemistuindu-se de stricăciune. Fecioria ei roditoare arată ființa raiului, în care materia se pătrunde de har și biruiește legile creației prin legile iubirii. Curăția născătoare de viață este metafora teologică a raiului, chipul ascuns al Împărăției lui Dumnezeu, Calea spre care se îndreaptă universul împovărat de păcate. Orice om moștenitor de rai este de fapt cel ajuns să iubească pe Dumnezeu cu iubire de mamă, să-l privegheze și să-l crească în adâncul inimii, pentru a deveni totul în el.

Fecioara sfântă este izvor de iubire, pentru că plinește în sine toată iubirea plânsă a omului dezbrăcat de har și tot dorul lui Dumnezeu de unirea cu noi. Îndurările ei curg către umanitate fără a aștepta confirmare sau cerere, ci necontenit revărsând dulceața iubirii din inima ei de mamă. Universul întreg, însărcinat cu Dumnezeu, privește cu dor la ceea ce L-a născut și învață să se umple de lacrimi din lumina care izvorăște din Cel veșnic. Umanitatea pătrunde tainele istoriei și învață transformarea euharistică a materiei în energie prin har, ca naștere ce feciorește și moarte ce arvunește viața.

Vedem astăzi o pruncă și înțelegem măreția iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil și învățăm înțelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om, și străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieții. Sărutăm cu sufletul un bebeluș, dar ucenicim la Cathedra de teologie a veacurilor. Tăcerea ei e mai de preț decât toate cuvintele acestei lumi. Căci cea mai mare putere a universului este iubirea care dă viață, jertfirea de sine, născătoare de prunc. Și cea mai mare lumină din univers este puterea de a iubi o veșnicie pe cei care ți-au ucis copilul.