Biserica se pregătește și ea de praznicul nașterii din nou a umanității. Post de 40 de zile, Taina Spovedaniei pentru cei cu adevărat credincioși, Împărtășire din Trupul Domnului. Cu câteva zile înainte de Crăciun, preoții din întreaga Biserică merg pe la case pentru a vesti Praznicul luminii. Trebuie spus că preotul este cel dintâi colindător. Colidătorul esențial pentru că el aduce pe Hristos în casele oamenilor. Prezența sa sacerdotală prezentifică evenimentul Nașterii în inimile oamenilor, binecuvântarea sa pecetluiește cu har anul care va urma, doxologia glasului și a sufletului devin dăruire de sine lui Dumnezeu, Pruncul cel veșnic.

Unii oameni sunt preocupați de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esențial. Alții nu deschid ușa doar doar nu vor sărăci. Trebuie spus că preotul nu vine la casele creștinilor pentru a cere bani, iar în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii sunt sărmani, preotul chiar îi ajută pe aceștia. Binecuvântarea pentru un an de lumină, alungarea întunericului spiritual acumulat prin păcate săvârșite iar și iar, toate acestea nu pot fi cuantificate și nici plătite vreodată. Dacă am avea ochi să vedem, am realiza acest lucru.

„Nașterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine ție Soarelui Dreptății și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ție”.

În acest tropar se află tainic toată mișcarea lumii de la întuneric la Lumina Hristos, toată iconomia veacurilor în dorul lor către veșnicie, toate lucrările omenești de sfidare a morții, toată arta, literatura, cultura omului. Hristos este Lumina cunoașterii umane, sensul adevărat al umanității, răspunsul la întrebările vieții, vindecarea de durerile morții. Omul, înfricoșat de stihiile lumii, venerând focul, fulgerul, stelele și soarele, într-o nostalgie reziduală a raiului pierdut, învață cultul adevăratului Dumnezeu. Stelele sunt așadar profeții ale adevăratului Soare al Dreptății, călăuzitoare către Adevărul veșnic al iubirii, prezențe luminoase care vestesc în parțialitatea lor cosmică, pe Dumnezeul cel deplin. Creștinismul este izbăvirea lumii de ignoranța idolatră, este mântuirea din prostia oglindirii de sine, ieșirea din ritmul repetitiv al cosmosului slujitor, aflarea înțelepciunii care mântuiește, nu numai poleiește ridicol ființa cu paiete ideatice ieftine. Cucuta lui Socrate nu a reușit decât să scoată în evidență absurdul legilor umane fără de Dumnezeu, drumul fără ieșire al înțelepciunii terestre. Crucea însă, plină de Sângele lui Dumnezeu, vestitoare a Învierii, este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările lumii.

Mai există ceva în purtarea de preot a icoanei prin casele credincioșilor, cântând troparul. Există o gestică liturgică interioară, în care se vădește plinătatea de sens a doxologiei Crăciunului. La cuvintele „răsărit-a lumii lumina cunoștinței” preotul intră în casă cu icoana Nașterii, arătând că vocația iconologică a Întrupării este lumina cunoașterii omenești și intrarea lui Dumnezeu în casa lumii. Cuvintele „de la stea s-au învățat să se închine Ție Soarelui Dreptății”, credincioșii se închină și sărută icoana și mâna preotului, pecetluind liturgic cuvintele troparului. Preotul, cu fața către răsărit, privind la icoana din casă, cântă: „Și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus”. Icoana casei se întâlnește în privire tainică cu Icoana Nașterii Domnului. Casa devine Biserică și Biserica devine casă a ființei. Apoi preotul binecuvintează: „Darul și binecuvântarea care au fost la Nașterea Domnului să fie și în casa aceasta!”. Aceste cuvinte consfințesc devenirea casei în Betleem, a inimii în Peștera în care se naște Pruncul veșnicei iubiri. Constelațiile își țin cu frică răsuflarea. Dumnezeul cerurilor doarme lin la sânul de lumină al Maicii Domnului. Casele devin peșteri în care Împăratul slavei se naște iară și iară, în pace, aduncând lumină în univers.

Odată eram la un spital, vizitându-mi sora operată și spunându-i câteva rugăciuni. De la un pat alăturat, o bătrânică s-a apropiat încet încet, rugându-mă să-i citesc și ei rugăciuni. Deși avea preot în spital, după câteva insistențe, m-am încumetat, m-am apropiat de patul ei și i-am zis vreo câteva rugăciuni de sănătate. Plină de bucurie, bătrânica s-a ridicat și mi-a întins doi lei. Am refuzat-o politicos. Ea tot insista, încercând să-mi bage cei doi lei în buzunar. Am oprit-o cu un gest, și apoi i-am zis: „Lasă, mătușă, păstrează banii pentru doctor!”. La care ea a răspuns: „Ce vorbești părinte? Crezi că îmi bat joc de doctor cu doi lei? Acolo măcar câteva milioane...”.

Prin ochi mi s-au perindat într-o clipă milioanele de boli, pe care în totalitatea lor le rezolvă Dumnezeu prin rugăciune. Mi s-au deschis ochii o clipă și mi-am dat seama cât de puțin pun preț oamenii pe credință și cât de mult nădăjduiesc în doctori omenești.

Așa este și la Ajun. Dacă am realiza binecuvântarea plenară, puterea de lumină și de vindecare, potopul de har revărsat peste lume, adâncul de taină al bunătăților, nu ne-am mai bloca în aceleași prejudecăți materiale de doi lei, uitând esențialul vieții noastre: unirea cu Dumnezeu. 

 

In Biserica lui Hristos, preoții vestesc Nașterea lui Dumnezeu. Ei sunt colindătorii prin excelență, pe la fiecare casă, anunțând Vestea cea Mare a universului. Prin asta sfințesc casele, binecuvintează oamenii, luminează mințile, deschid inimile către Mântuitor. E un pelerinaj al Luminii, cu icoana Pruncului Iisus, în care preotul e Crai de la Răsărit, păstor, înger vestitor al minunii. Așa e de sute de ani. Oamenii Îl primesc pe Hristos în case și în inimi. Preoția e taina cea minunată a dăruirii lui Dumnezeu lumii.

Ajunul e o călătorie istovitoare din casă în casă, bătut la porți, oboseală, căței sau dulăi, frig, scări, uși închise, oameni de toate felurile. E o smerenie a preotului de a cutreiera fiecare colț al parohiei, nu o adunare de bani. Sigur că oamenii credincioși și buni dăruiesc un bănuț pentru osteneala preotului și a dascălului.

Oamenii care nu îl iubesc pe Dumnezeu, robii cărnii și ai materiei, care nu dau niciodată bani la Biserică, sunt oripilați de pelerinajul Ajunului.

Preotul nu cere bani, nu primește de la oameni sărmani, decât cu insistențe, anunță pe Dumnezeu oamenilor singuri și părăsiți, la care nimeni nu mai vine. O bătrânică azi a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat: "părinte, numai matale mai vii să ne vestești bucurie. Mă doare singurătatea".

Unii oameni, mulți, nu dau drumul la poartă. E o durere pentru preot, pentru Biserică și pentru Hristos. E o rană pe Trupul suferind al lui Hristos. Le e frică să nu sărăcească.

În alte confesiuni, o dată pe an, doi laici vin cu un registru uriaș și fiecare familie trebuie să plătească susținerea Bisericii. În cultele neoprotestante, oamenii plătesc zeciuiala, adică 10% din salariu, o sumă uriașă pentru apartenența la cultul respectiv.

În Ortodoxie e ca în ceata ucenicilor lui Hristos. Nu ți se impune zeciuiala, ca în Vechiul Testament, doar cei ce doresc pot dărui, nu cu părere de rău sau de silă. Cu toate astea, oamenii care urăsc Biserica, cârtesc despre ajutorarea Bisericii de către membrii ei.

Ortodoxia e înțelepciune, cumpătare, răbdare, smerenie, iubire de oameni, grijă, sfințire și adevăr. De aceea oamenii credincioși sunt înțelepți, cumpătați, răbdători, smeriți, iubitori, grijulii, sfinți și adevărați.