Nu e nicio noutate în faptul că aproape în fiecare an, atunci când sunt publicate nominalizările la Premiile UNITER, începe un șir lung de contestări.

Sub pretextul că e nevoie de o punere reală în discuție a acestor premii – pe care toată lumea le contestă, dar toată lumea și le dorește –, se aprinde o vâlvătaie de câteva zile pe rețelele de socializare și, de obicei, cei care nu se află pe liste contestă alegerile juriului.

Că e nevoie de o punere reală în discuție e adevărat, dar, pe de altă parte, dacă faci un pas în spate și te uiți la întregul peisaj vezi cum contestatarii sunt de obicei cam aceiași oameni, care aduc în discuție cam aceleași argumente, dar care, atunci când sunt ei înșiși pe listele de nominalizări, nu mai au nevoie să pună în discuție nimic…

Se vorbește de „punerea în discuție” și de „criteriile UNITER” mai ales atunci când listele de nominalizări sau selecția FNT îi exclude.

N-am să discut nominalizările din acest an, pentru că știu din experiența altor ani că atâta timp cât nu ai acces la toate producțiile văzute de juriu într-un anume interval de timp, atâta vreme cât n-ai văzut aceeași reprezentație cu ei, teoretic e greu (și puțin deplasat) să contești o alegere.

Doar dacă n-o faci pe alte principii. Și tocmai aceste „alte principii” sunt cele care par să conteze în cazul de față.

Ce pot să spun este doar că nominalizările de anul acesta, la fel ca și cele de anul trecut, sunt oglinda limpede a membrilor juriului. Și, cum suntem o breaslă micuță, ne cam cunoaștem între noi. Și da… așa zisa-obiectivitate este doar o dulce vorbă. De obicei, în jurii de genul acesta este vorba despre o negociere de gusturi. Și adesea și despre manipulare. Și despre cine reușește să-și impună mai bine „criteriile”.

În ceea ce privește juriul din acest an, primul în care au apărut pe lângă mult huliții (și din ce în ce mai puținii) critici și specialiștii…

Și tot în ceea ce privește juriul de anul acesta, e ușor de „citit” gustul personal al unora dintre ei, precum și preferințele clare și felul cum s-au impus ele în selecția finală.

Una peste alta, atâta timp cât discuția are loc în fiecare an fără ca toată lumea să aibă acces la tot ceea ce vede juriul de nominalizări e oarecum inutilă. Pentru că intervin iar și iar aceleași „criterii”: vârsta nominalizaților și sexul. Greșite amândouă.

Știu din start că vorbe precum „criterii estetice” sunt privite cu reticență, așa cum știu și că validarea unui artist, mai ales când e vorba de oameni la început sau chiar mijloc de carieră, prin introducerea lor pe o listă de nominalizări este încă importantă în micul nostru univers și că astfel se creează trenduri și mode.

Cunosc artiști tineri și ceva mai puțin tineri care își pun problema să se reorienteze către ceea ce pare că „se cere” acum, pe un tip de estetică la modă, care se bucură de validare mai ales din partea mai vocală a lumii noastre teatrale.

Personal, cred că a transforma sexul sau vârsta creatorilor în criterii care trebuie să conteze atunci când iei în discuție un spectacol este nu doar greșit, este nociv.

Însă… pe de altă parte, mi se pare normal să pui în discuție două tipuri de estetică diferite, pentru că e evident că în teatrul acestui moment, mai mult decât în alte perioade din istorie, avem de-a face cu o rupere a lumilor. Și cred că orice selecție ar trebui să găsească o formulă prin care să pună în lumină ambele bucăți… să arate vârfurile, excelența, căci despre asta ar trebui să fie vorba, din ambele jumătăți. Ceea ce în acest an clar nu s-a întâmplat.

O să-mi permit o singură remarcă și ea are legătură cu nominalizările pentru Cel mai bun regizor. A introduce două nume precum Donnellan și Zholdak la această categorie e mai degrabă amuzant. Sigur nu vom putea fi acuzați de naționalism… însă e un mod nu tocmai subtil de a anula cam tot ceea ce s-a întâmplat la nivel regizoral în România în anul trecut.

Cu atât mai mult cu cât în cazul lui Donnellan e departe de a fi cea mai bună creație din cariera lui. Dar, deh!, cum pentru unii e important sexul, pentru alții vârsta, sunt și unii pentru care contează… naționalitatea. Pe ideea, dacă nu e român și dacă are un nume răsunător în afară, din start e mai bun ca ai noștri. Plus că așa mimăm deschiderea…

În cazul lui Zholdak, intervine cu totul altă discuție… Numele lui a stârnit o furtună pe Facebook. În această situație, lucrurile ar trebui să fie extrem de limpezi. Dacă un artist, oricine ar fi el, este dovedit prin lege a fi un abuzator, ar trebui să nu mai fie invitat să monteze pe bani publici într-un teatru. Atâta timp cât premiera spectacolului „Femeia mării” a avut loc, cât n-a fost niciun secret că acest regizor montează într-un teatru din România, despre ce vorbim?

Un juriu are în față o creație artistică. Ce analizează juriul care are în față o creație artistică de valoare?! (Întâmplarea face să consider „Femeia mării” un spectacol absolut valoros.) Deci ce analizează? Creația respectivă sau biografia artistului? Ar fi fost mult mai util și mai cinstit ca petiția care circulă pe internet să fie inițiată atunci când Zholdak a fost invitat să monteze la Craiova.

Cât despre acest cuvânt „abuz” de care se face abuz… în teatrul românesc există – și mare parte din cei care activează sau au activat în acest domeniu știu asta extrem de limpede – multe situații de abuz.

Regizori cu palmares, manageri etc. fac adesea abuzuri de putere care sunt trecute sub tăcere pentru că…, mai ales în cazul actorilor, a apărea în spectacolul semnat de un regizor sau altul e o miză atât de importantă, încât hărțuirea, xanax-ul, psihologul, merită…

Ce vreau să spun e că în teatrul nostru dubla măsură e la ea acasă.

Și tot dubla măsură acționează și în cazul Alexandru Repan. Oare e cineva în teatrul românesc, mă refer în primul rând la generațiile mature, care să nu cunoască biografia acestui mare actor?! Cu toate luminile și umbrele ei?!

Și este singurul artist asupra căruia au planat umbre? Deloc! Au activat și au fost prețuiți în spațiul public oameni care au fost colaboratori ai Anei Pauker, au fost adulați actori care au fost apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu, personalități de diverse tipuri care au făcut pact cu vechiul regim.

Adevărul despre ce s-a întâmplat în acea perioadă, despre gravitatea unor fapte e greu de restabilit acum și cred că nouă, care avem totul la un click distanță, ne e greu să înțelegem real care era măsura trădării în acei ani…

Așadar, nu discut acuzele la adresa lui Alexandru Repan. Dar în cazul de față, Senatul UNITER a ales să premieze activitatea artistică incontestabilă a unui actor. Senatul UNITER este format din oameni care îi cunosc și biografia, și cariera lui Alexandru Repan. Dacă au ales să-i acorde acest premiu, au făcut-o în cunoștință de cauză.

Să-i retragi un premiu pentru activitate artistică unui actor care a marcat peste jumătate de secol de teatru în România, la câteva zile după ce i l-ai acordat, în condițiile în care în aceste câteva zile nu s-a schimbat nimic în datele cunoscute despre el în spațiul public și să faci asta la presiunea Facebook-ului ar presupune o problemă de credibilitate a UNITER. Și ar fi un precedent periculos.

Această dorință imperioasă de „a repara” nedreptățile istorice care vine ca un tăvălug s-ar putea să fie la fel de periculoasă și de inumană ca vechiul regim, de tristă amintire.

(Articol apărut inițial în revista Artitudini).