ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Conflictul transnistrean, văzut de un transnistrean

Editura Prut Internațional din Chișinău a publicat în 2005 cartea lui Vlad Grecu – „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”. Autorul e născut în orașul Dubăsari și locuitor al acestui oraș pînă în 1992 cînd a izbucnit conflictul armat de pe Nistru. În timpul conflictului autorul a luptat ca voluntar de partea Republicii Moldova, iar după cîștigarea confruntării militare de către separatiști a fost silit să se refugieze în Basarabia.

Prima parte a cărții e o scurtă istorie a orașului Dubăsari. Lîngă oraș este un monument al unor tanchiști sovietici care și-au pierdut viața în timpul războiului. Referitor la acesta „puterea sovietică organizase o campanie propagandistic-patriotică la cel mai înalt nivel, încît nu era nuntă ca tinerii însurăței să nu depună flori la monument și nu era grădiniță care să nu-și fotografieze discipolii lîngă tanc”. Un alt episod din istoria orașului este masacrarea a mii de evrei, în septembrie 1941, „de către o echipă specială de nemți venită la Dubăsari anume cu acest scop”, fapt despre care autorul a aflat neoficial de la profesoara sa de chimie, martoră oculară a evenimentului. Autoritățile sovietice nu dădeau însă importanță respectivului eveniment. „Cui îi păsa de cîteva mii de evrei cînd înșiși sovieticii au nimicit prin lagărele de congelare din Siberia cîteva milioane din propriul popor”, remarcă autorul (pag. 10). Construcția hidrocentralei, în 1954, a fost prilejul colonizării orașului de o „cohortă de specialiști” din alte părți ale URSS (pag. 11). Politica sovietică de rusificare a acestui oraș populat majoritar de moldoveni a avut oarecare succes: „În toate cartierele, una cîte una, au apărut grădinițe de copii rusești (…) Pentru a fi obiectiv, trebuie să recunosc că, la Corjova [localitate suburbană aparținînd de Dubăsari – nota mea] a existat și o grădiniță moldovenească (…) Dar și aceea avea statut de colhoznică, adică o puteau frecventa numai copii a căror părinți erau înjugați la gospodăria colectivă” (pag. 19). Exista la Dubăsari și o școală moldovenească, „însă cînd în centrul cartierului moldovenesc Mahala a apărut cea mai modernă de pe timpurile celea școală din Dubăsari, dar școală rusă!, încetul cu încetul oamenii s-au lăsat ispitiți, ducîndu-și copiii la această fabrică de rusificare (…) cînd orașul Dubăsari ne oferi încă o școală rusă, nr. 4, cu trei etaje și bazin, rusomania luă deja niște proporții catastrofale! (…). Școliți în instituțiile de limbă rusă, treptat, mulți nu-și mai recunoșteau obîrșia moldovenească”, remarcă autorul (pag. 20).

Renașterea națională de la Chișinău s-a simțit și la Dubăsari. „Pe teritoriul altei școli, rusești, nr. 1, se dădea în exploatare o nouă instituție didactică ultramodernă, cu o capacitate de 1050 de locuri, cu laboratoare de fizică, chimie și clase de informatică. Abia atunci moldovenii, simțindu-se (în sfîrșit!) discriminați, și fiind însuflețiți de patosul renașterii naționale care lua amploare la Chișinău, au cerut categoric ca noua școală să fie pentru copiii lor! (…) Oamenii, descătușați, au prins a-și da seama că pentru a fi mai civilizat, mai erudit, nu-i numaidecît să fi rus și au pornit să-și transfere odraslele în școlile moldovenești. Grădinița rusă „Ivușca” de urgență se transformă în „Sălcioară”, fiind din start supraaglomerată. S-au deschis mai multe grupe moldovenești în instituțiile preșcolare existente. La Școala medie nr. 3 [moldovenească], pentru prima oară în istoria ei, s-au adunat tocmai 7 clase de întîia. Șeful secției orășenești de studii, A. Șama, intră în panică: Niet (Nu)! strigă el șocat de asemenea ritmuri. Tolko piat (Numai cinci)! dădu comandă moldovenilor” (pag. 22-23).

În 1988 autorul, împreună cu Ion Borș, deputat în sovietul orășenesc (consiliul local) Dubăsari, fiind la Chișinău, au semnat pe o listă pentru acordarea statutului de limbă de stat limbii moldovenești și pentru trecerea la grafia latină. „Evenimentul avu loc într-o sîmbătă, dar de acum luni, la întreprinderea unde eram angajați, ne-a invitat secretarul organizației de partid, tov. Talmacinski (ambii eram membri ai Partidului Comunist) și ne-a avertizat că semnarea la Chișinău a niște declarații naționaliste nu ne face cinste. Iată-așa! Am rămas șocați, cît de operativ au ajuns numele noastre din documentul pe care îl semnaserăm la instituțiile respective și întreprinderile unde eram angajați” (pag. 24).

În anii 1989-1990 separatiștii au organizat referendumuri în diferite orașe din Transnistria. „La Dubăsari s-au organizat vreo 7 secții de vot și deputații moldoveni ai comitetului executiv orășenesc, printre care și dl. Ion Borș, au propus să asiste la aceste secții în calitate de observatori, pur și simplu să urmărească desfășurarea plebiscitului. Nu li s-a permis. (…) Aflînd că la referendum a luat parte și tatăl meu, om în vîrstă, care locuia singur la periferia sectorului Corjova, i-am făcut o vizită exprimîndu-mi indignarea față de fapta dumnealui. Bătrînul mă privi nedumerit: „Dar cum puteam să nu mă duc?”. Deprins cu regimul totalitar, temîndu-se de consecințe, sărmanul, nici nu-și putea închipui că există și un astfel de drept, de a nu participa, și, punîndu-și cel mai bun costum, la cravată, se prezentă la secția de votare unde, după cum îmi povesti, o doamnă din comisie îi indică amabil ce trebuie să excludă din buletin și ce să lase” (pag. 28).

Radioul și presa locală au fost acaparate de separatiști. „La serviciu – adunări peste adunări cu ordinea de zi: trecerea sub jurisdicția Tiraspolului. Noi, cei care ne opuneam cu încăpățînare, eram numiți „frontiști” și, în cele din urmă, am fost concediați (…) Voi aduce un exemplu ce se referă la mine personal: de la șef de sector, numit cu cîțiva ani pînă la conflict, am ajuns un muncitor simplu, dar în carnetul de muncă s-a făcut înscrisul că am fost „degradat” chiar în anul numirii în funcție (…) Lovitura de grație a fost concedierea mea pentru … lipsuri nemotivate (…) Asemenea concedieri s-au efectuat cu sutele” (pag. 28-29).

Prima vărsare de sînge în conflictul transnistrean a avut loc la 2 noiembrie 1990. Forțele separatiste blocaseră podul de peste Nistru din dreptul satului Lunga și întreprindeau o campanie de intimidare și supunere forțată a întreprinderilor și instituțiilor către administrația de la Tiraspol. Poliția moldovenească a intervenit pentru deblocarea podului. S-a deschis focul și au murit 3 oameni (unul moldovean), moartea lor fiind exploatată propagandistic de separatiști. A fost chemată o comisie de la Moscova pentru a investiga evenimentele. Varianta prezentată de mass-media sovietică a fost că forțele de ordine subordonate Chișinăului sînt vinovate de acești morți. Vlad Grecu prezintă și alte variante posibile, fără să tragă o concluzie certă. Unul din protestatarii separatiști prezenți la fața locului, V. Sitnic, i-a spus lui Vlad Grecu că într-adevăr poliția moldovenească a deschis focul (pag. 30), dar există și alte declarații. A 2-a zi după incident, „la Institutul Pedagogic din Tiraspol veni un tînăr din raionul Grigoriopol, foarte agitat și emoționat, căutîndu-i pe domnii Strijco sau Laur, deputați în sovietul orășenesc Tiraspol din partea Frontului Popular [forță politică pro-românească și antiseparatistă – nota mea]. Vorbi cu el domnul Ștefan Urîtu și iată ce-i povesti acestuia: „Nu-i corect ce spun la televizor că pe toți i-a împușcat poliția!” Trei elevi ai Școlii profesionale nr. 10, printre care se afla și tînărul în cauză, se îndreptau spre [cartierul] Fontan cu tricolorul, în speranță să se unească cu simpatizanții Moldovei de la Lunga, cînd deodată asupra lor s-a tras din unitatea militară [din cadrul Armatei a 14-a Rusă – nota mea] dislocată în acest cartier. Colegul lor, Oleg Gheletiuc din Lunga, a fost omorît” (pag. 33). Declarația scrisă a tînărului a ajuns la primul ministru Mircea Druc, dar se pare că nu și la comisia moscovită care investiga evenimentele. De altfel, Mircea Druc a ajuns țap ispășitor pentru acele evenimente, fiind apoi eliberat din funcție.

Puciul eșuat din august 1991 de la Moscova a fost un prilej ratat de lichidare a separatismului. „Profitînd de moment, organele noastre de securitate, se poate spune într-o singură noapte, au pus mîna pe majoritatea ideologilor separatismului din stînga Nistrului”, printre arestați aflîndu-se „președintele” separatist Igor Smirnov (pag. 34). Populația moldovenească din orașul Dubăsari a ieșit în stradă pentru a-și manifesta susținerea față de autoritățile legitime (pînă atunci doar separatiștii organizau mitinguri în oraș). Moscova a trimis un mediator care a convins autoritățile chișinăuene să elibereze liderii separatiști. „Emisarul moscovit N. Medvedev avu tupeul să se prezinte în fața noastră, a apărătorilor organelor de poliție de la Dubăsari, și să ne facă niște promisiuni pe care puteau să le creadă, probabil, numai moldovenii: În viitor, chipurile, va fi liniște și pace, Smirnov, fiind eliberat, a semnat un angajament să nu mai încalce constituția” (pag. 36). „Peste cîteva zile, pe străzile orașului au apărut patrule de gardieni înarmați cu pistoale automate, în uniforme-camuflaj și însoțiți de cîini lup. (…) Iată, va să zică cum a soluționat împuternicitul de la Moscova problema transnistreană – i-a înarmat” (pag. 37).

În Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea separatismul, iar consiliul raional susținea autoritățile de la Chișinău. Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție. În ianuarie 1992, consiliul orășenesc adoptă o hotărîre prin care devin proprietatea orașului toate „încăperile executivului raional, bunurile materiale, tehnica, a considera imposibilă existența pe mai departe a fostelor structuri raionale pe teritoriul orașului și a părții de pe malul stîng a raionului Dubăsari”. La vremea respectivă doar 2 sate din cele 20 ale raionului acceptaseră jurisdicția orașului (pag. 42; 45). Crește numărul provocărilor – civili și chiar polițiști sînt arestați, bătuți de gardiști, sau chiar împușcați. A fost ucis de gardiști F. Țurcan, răniți G. Damaschin și polițiștii Serghei Marcenco și S. Manole, iar polițistul I. Nacu, împreună cu soția, a fost snopit în bătaie de persoane necunoscute. La magazine se anunța că nu se vinde marfă decît locuitorilor din satele care acceptaseră jurisdicția Transnistriei.

O delegație de locuitori din Dubăsari pleacă la Moscova pentru a protesta acolo față de samavolniciile regimului separatist, susținut de Kremlin. Boris Elțîn refuză să le acorde audiență, dar se organizează conferințe de presă în care sînt prezentate fărădelegile separatiștilor. „La întoarcere, pentru membrii delegației, dar și pentru alți activiști de pe loc, au început zile negre”. Lui Ilie Coica „permanent i se amintea că are două fetițe și să fie atent la ce face”, primarului satului Corjova (care în perioada respectivă obținuse despărțirea satului de oraș) îl sunau „scoțînd niște mugete fioroase în receptor, apoi au tras din armă de 2 ori în fereastra apartamentului dumnealui și N. Coica se văzu nevoit să se refugieze cu familia în casa părintească de la Corjova. Apartamentul medicului Garbuz, soția căruia făcuse parte din componența delegației, a fost incendiat. Profesoara de la Cocieri, Isaicul Maria, o actrivistă și o patrioată neînfricată, a fost găsită moartă într-o fîntînă. Carolina, fetița unei alte membre ale acestei delegații ghinioniste, Tuntulescu Tamara, a fost snopită în bătăi” (pag. 44). Tuntulescu Feodosie, soțul lui Tuntulescu Tamara, a găsit un pachet de explozibil legat de ușa locuinței și a fost ucis în explozie. „A 2-a zi presa transnistreană scria: Uitați-vă ce fac moldovenii!” (pag. 44-45).

Împușcarea lui Igor Sipcenko, șeful miliției separatiste, de către un infractor adolescent (Vlad Grecu prezintă amănunțit cum s-au desfășurat faptele) a fost pusă pe seama poliției și a fost pretextul pentru atacarea sediului acesteia de către cazacii conduși de atamanul Rateev din Rostov pe Don. Dar acest atac era mai demult plănuit, după cum aflaseră polițiștii chiar de la Igor Sipcenko (o parte dintre milițieni erau foști polițiști care trecuseră în serviciul Tiraspolului, iar între foștii colegi de serviciu mai circulau informații). În 2 martie 1992 polițiștii din Dubăsari, lipsiți de sprijinul Chișinăului și cu armament insuficient în dotare (doar cîteva pistoale), acceptă să predea sediul în schimbul făgăduielii că vor fi lăsați să plece. În timpul percheziționării sediului de către cazaci, una din uși fiind încuiată, aceștia au tras în lacătul ei. Cei de afară au crezut că poliția opune rezistență și au deschis foc asupra sediului, situație în care a murit cazacul Zubcov. Acum, în Dubăsari este o placă comemorativă care slăvește acest „erou” al Transnistriei. Moartea lui Zubcov a fost pretextul pentru a nu mai fi lăsați polițiștii liberi (cum li se făgăduise), ci vor fi duși în arest la Tiraspol (pag. 54-60). Mutarea polițiștilor la Tiraspol, consideră autorul, s-a datorat fricii separatiștilor de eventuale proteste ale moldovenilor din oraș, urmate de încercarea de eliberare a polițiștilor, Dubăsariul fiind un oraș „instabil” (pag. 60).

Chișinăul n-a reacționat la provocarea separatiștilor. Soția polițistului Colesnic, refugiată la Chișinău, plîngîndu-se de soarta soțului său aflat în detenție la Tiraspol, a primit de la ministrul A. Sangheli sfatul să-i dea în judecată pe cei vinovați de detenția soțului său (pag. 62). Cînd polițiștii au fost în sfîrșit eliberați, li s-a reproșat la Ministerul de Interne de la Chișinău lipsa de activitate din perioada februarie-mai 1992, cînd s-au întărit formațiunile separatiste. „Iată care e aprecierea moldovenească a patriotismului și demnității eroilor noștri”, scrie autorul (pag. 65). Cred că e totuși exagerat a-i numi „eroi” pe acești polițiști care au cedat sediul poliției din Dubăsari fără nici o rezistență. E de înțeles faptul că au preferat să-și salveze viața în loc să lupte cu cazacii superior ca număr și armament, e de condamnat lipsa de sprijin pe care a manifestat-o Chișinăul în acea perioadă (inclusiv lipsa armamentului potrivit în secția de poliție), e firesc să avem compasiune pentru suferințele îndurate de acești polițiști în detenția de la Tiraspol, e de apreciat că n-au vrut să semneze pentru încadrarea lor în miliția separatistă, dar de aici pînă la statutul de erou mai e o distanță.

Dacă conducerea de la Chișinău era pasivă, nu la fel au rămas sătenii din zonă. Localnicii din Cocieri s-au adunat în fața primăriei, apoi au trimis un grup de voluntari peste Nistrul înghețat, la Holercani, pentru a cere arme. „S-au certat cu ministrul de interne, care era la fața locului, dar pînă la urmă s-au întors și fără arme, și fără susținere. „Nu avem arme, se eschiva ministrul, nu trebuie să ne lăsăm provocați”. (…) Voluntarii au ajuns la concluzia că unica șansă de a apăra satul Cocieri era capturarea armamentului din unitatea militară rusă, dislocată în acest sat” (pag. 65-66). Cu sprijinul unui ostaș moldovean care-și satisfăcea stagiul militar în acea unitate, care a aranjat ca în momentul atacării unității toți ostașii să fie pe platou, un grup de vreo 30 de voluntari înarmați cu un singur pistol și o grenadă au pătruns în unitate și au izbutit să sustragă armament. După ce s-au dezmeticit, ofițerii au opus rezistență, dar soldații au acceptat propunerea voluntarilor: „Serviciul în Armata Sovietică a luat sfîrșit! Peste Nistru și … care încotro!”. Astfel, ultimii soldați ai fostei Armate sovietice au trecut peste gheață pentru a ajunge la casele lor aflate în diferite colțuri ale Uniunii” (pag. 67). Combatanților moldoveni le lipsea însă muniția, fiind supuși tirului ofițerilor și gardiștilor nistreni care veniseră în ajutorul acestora. O nouă delegație a plecat peste Nistru pentru a cere cartușe. „Ministrul nici de data aceasta nu le-a satisfăcut cererea, totuși comandantul trupelor cu destinație specială, A. Gămurari, le dădu muniții” (pag. 68). La a 3-a delegație trimisă peste Nistru, A. Gămurari a hotărît să-și implice oamenii din subordine în lupte și a trecut cu aceștia peste gheața Nistrului. În acea zi la Cocieri au fost uciși trei moldoveni, dar rezultatul a fost că unitatea militară a încetat să existe, ofițerii și familiile lor fiind evacuate din sat. „Trupele cu destinație specială și-au făcut datoria și satul Cocieri s-a transformat în platoul Cocieri, în mare măsură datorită lor. Pe cînd conducerea Moldovei, așezîndu-se parcă într-o luntre, nimeri, nu știu cum, în două, dar, de fapt, se trezi în apă” e concluzia autorului (pag. 68). Azi Cocieri este unul din cele cîteva sate din Transnistria unde guvernul de la Chișinău și-a păstrat controlul.

După aceste evenimente autorul, care avea apartament în centrul orașului, a hotărît să se refugieze la Corjova în casa surorii sale, împreună cu familia și cei 2 copii. Se va înrola în formațiunile de voluntari care au luptat contra regimului separatist.

După ce președintele Moldovei Mircea Snegur, a anunțat că introduce în stînga Nistrului starea excepțională pentru restabilirea ordinii constituționale, „oamenii, obosiți de atîta așteptare, au început să se adune entuziasmați în incinta școlii profesionale de cusătorese situată între Corjova și Cocieri. Veneau mai ales locuitori din stînga Nistrului, formînd plutoane, companii, de fapt se intenționa crearea unui batalion” (pag. 86). Conducerea Moldovei nu avea însă un plan clar ce să facă cu acești voluntari. Se primeau ordine de tipul „întărim pozițiile, băieți. Pleacă cinci oameni la o armă”. Autorul însuși a primit o armă abia după o lună de la înscrierea sa ca voluntar (pag. 87).

În continuare sînt prezentate diferite întîmplări din război, portrete ale combatanților moldoveni uciși sau răniți în lupte. Caracteristica generală a conducerii de la Chișinău era pasivitatea. Voluntarii se strînseseră pentru a acționa, dar nu primeau nici un ordin de acțiune. Doar se riposta la atacurile separatiștilor.

Cînd satul Coșnița a fost ocupat de cazaci, oamenii au trecut Nistrul cu luntrea pentru a cere ajutor. Ministrul de interne Constantin Antoci i-a întrebat: „Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?”. Înjurîndu-l pe ministru au izbutit să-l convingă să le dea două lăzi cu arme (pag. 71). Azi, Coșnița și satele apropiate constituie cea de-a doua zonă din Transnistria în care Chișinăul și-a păstrat controlul.

Menținerea unui mare număr de voluntari în satele respective, timp îndelungat fără ca aceștia să primească ordine de acțiune, a avut ca efect bombardarea satelor de către artileria inamică, presiune economică asupra sătenilor, inclusiv furturi de animale de prin ogrăzile acestora.

Inițial s-au împărțit arme voluntarilor, dar apoi poliția a desfășurat o campanie de confiscare a acestora, sau măcar de înregistrare a deținătorilor. Măsura a stîrnit nemulțumiri: „Pentru ce? se revolta un lider al grupului de tineret de la Corjova, Ion Grecul. Ca apoi această listă să apară pe masa lui Finaghin?” [lider separatist de la Dubăsari – nota mea]. „M-am gîndit că bănuielile lui nu-s lipsite de temei” (pag. 78), comentează autorul, amintindu-și experiența proprie cînd semnase la Chișinău în favoarea limbii de stat și a grafiei latine, pentru ca după 2 zile să i se reproșeze asta la locul de muncă.

Printre victimele războiului s-a aflat un nepot al autorului, împușcat de combatanții moldoveni cînd se juca pe cîmp cu un chipiu de cazac, fiind confundat cu un dușman. Din fericire, a supraviețuit.

Teroarea dezlănțuită de separatiști este exemplificată cu cazuri concrete de civili (care nu participau la lupte), arestați și apoi uciși de separatiști, numai într-un singur sat – Corjova – în perioada martie-iunie 1992: Afanasie Coțofan (cumnatul lui Vasile Iovv, viceprimministrul comunist al Republicii Moldova), Oleg Barcari, Grigore Beșleaga, Valentin Ghirea, Ion Ganev, Nicolae Zavtur, David Ursu (pag. 110-117). În 7 iunie 1992 au fost ucise alte 9 persoane: Manea Dorofeev, Alexei Dorofeev, Olga Dorofeev, Nicolai Coțofan, Mihail Vîșovschi cu soția Maria Vîșovschi și fiica Aliona Vîșovschi (13 ani), Galina Gațcan și fiica Tatiana Gațcan (10 ani). La familia Vîșovschi a fost ucis și cîinele, care avea pui care nu s-au găsit, în schimb pe strada respectivă fuseseră văzuți cazaci cu cățeluși în brațe. Sătenii au adunat cadavrele într-o căruță și le-au dus la Dubăsari, să vadă tot orașul crimele separatiștilor (pag. 117-119). Rezultatul a fost că separatiștii au fotografiat cadavrele, iar apoi, în cărți tipărite de regimul separatist (N. Babilunga și V. Bomeșco – „Dubăsari, o rană sîngerîndă a Transnistriei”, 1993 sau N. P. Rudenco – „Dubăsari, orașul apărătorilor RMN”, 1995) se pretinde că respectivele crime au fost săvîrșite de combatanții moldoveni! (pag. 150-151). Aceeași situație este cu Grigore Beșleaga, pe care propaganda separatiștilor pretinde că a fost ucis de forțele moldovenești, deși locul unde a fost găsit cadavrul – cimitirul de vite – era în zona controlată de separatiști (pag. 150).

În cazul uciderii lui Ion Sterpul, înseși autoritățile separatiste au invitat un anchetator din Odesa pentru a investiga crima, iar acesta a stabilit că principalul vinovat este un fost ofițer al unității militare din Cocieri (care fusese alungată din sat). Procesul însă s-a isprăvit cu eliberarea acuzatului, care a fost apoi și avansat (pag. 120-121).

Încetarea conflictului a adus alte neplăceri. „În orașul Dubăsari ocupanții ocupă (e și normal!) apartamentele familiilor: Chirilov, Varcan, Cernețchi, Grecu (autorul), iar pentru a pune mîna pe apartamentul lui Igor Butuc, mai întîi au spînzurat-o pe mamă-sa rămasă acolo, direct în apartament, ca apoi, peste cîteva săptămîni, locuința să fie sechestrată. În apartamentul meu, de exemplu, au intrat în luna august 1992, izgonind-o pe sora cu trei copii, care se adăpostise aici (…). Prin luna mai 1993 aceeași soră mi-a adus extrasul hotărîrii judecătoriei Dubăsari, unde se arăta că am fost lipsit de locuință din cauza neplății”. În apartamentul autorului s-a instalat un cazac. După ce a făcut plîngere, a primit altă hotărîre: „instanța judecătorească din Dubăsari a scris că am fost deposedat de locuință, deoarece n-am locuit în apartamentul respectiv mai mult de 6 luni! Pînă la urmă așa și n-am înțeles cauza sechestrului pe imobil – pentru că n-am locuit împreună cu cazacul, sau că n-am achitat întreținerea acestuia?” (pag. 129-130). O parte din satul suburban Corjova „controlat în timpul conflictului de forțele noastre” a fost cedat separatiștilor, iar acum „rebelii înrolează forțat feciorii combatanților moldoveni în armata lor, impunîndu-i să jure credință formațiunii statale nerecunoscute, adică pregătindu-i să lupte împotriva Republicii Moldova” (pag. 128). În majoritatea școlilor moldovenești din zonă s-a reintrodus grafia chirilică, iar profesorii au fost înlocuiți cu „pensionari mediocri, dar conformiști, bucuroși că la pensie s-au făcut și ei directori” (pag. 128).

Falsificarea istoriei conflictului transnistrean nu se face doar la Tiraspol, ci și la Chișinău. Astfel, în cartea lui V. Stati (același care a tipărit dicționarul moldovenesc-românesc) „Istoria Moldovei”, publicată în 2002, se scrie: „La 25.09.1991 poliția și voluntarii chișinăueni au tăbărît la Dubăsari, maltratînd zeci de locuitori”. Vlad Grecu îi dă acestuia replica: „Voluntarii chișinăueni eram noi, băștinașii acestui oraș și raion și ieșiserăm în acea zi să apărăm poliția, organ constituțional, atacată de un grup de oameni agresivi. (…) Cu regret, n-am întîlnit pe acolo nici un voluntar din capitală” (pag. 134), lansînd chemarea: „Domnilor autori! Aveți răbdarea pînă murim noi, combatanții, martorii oculari, ca apoi, după obiceiul prost al domniilor voastre, să purcedeți la denaturarea Istoriei” (pag. 135).

Livretul militar al autorului rămăsese în Dubăsari. Încercînd să-și clarifice situația militară, pentru actele necesare angajării în muncă, o funcționară a Comisariatului Militar de la Chișinău îi spune: „Plecați de urgență la Dubăsari după livretul militar!”, „Mă scuzați, încercam să-i explic. Poate dumneavoastră nu știți, dar acolo a fost război și, luptînd împotriva regimului rămas la Dubăsari, risc să fiu arestat și chiar lichidat…”. „Însă doamna, ferm convinsă pesemne, că stînga Nistrului „a fost atacată de poliție, rezerviști și voluntari beți” din Chișinău, nicidecum nu-și închipui că cineva de la Dubăsari putea să lupte împotriva rebelilor de la Dubăsari” (pag. 138).

Refugiaților transnistreni li s-au promis apartamente de către guvernanții de la Chișinău, dar autorul nu va primi decît o garsonieră în care să locuiască familia sa de 4 persoane. Doar cei care au dat șpagă au izbutit să primească condiții mai bune. Corupția este prezentă și la Mișcarea Refugiaților Transnistreni, fostul președinte al căreia negocia ajutoare din România cu care să-și plătească datorii personale. „Astăzi acest ex-președinte deține funcția de consultant în problemele refugiaților la Ministerul Reintegrării” (pag. 141).

Ultimul capitol – „Adresare către populația din stînga Nistrului”, este unul al concluziilor. „Noi, combatanții platoului Cocieri, nu înțelegeam de ce toate inițiativele noastre de a intra în orașul Dubăsari erau respinse de comandamentul nostru, iar cînd am pornit din proprie inițiativă, am primit ordin să ne retragem. În schimb, pentru orașul Bender [Tighina – nota mea], s-au dat lupte sîngeroase. Reiese că din cauza unei eventuale uniri cu România, n-am fost lăsați să intrăm în Dubăsari! Acest oraș pur și simplu nu le trebuia!” (pag. 157). Hazardată totuși această concluzie, căci conducătorii de atunci ai Moldovei și României, Mircea Snegur și Ion Iliescu, par să fi avut alte preocupări decît unirea. „România niciodată n-a pretins la aceste teritorii, n-a oferit și nu oferă cetățenie persoanelor născute în stînga Nistrului, din motive că această regiune niciodată nu i-a aparținut (…) Mie, care am luptat pentru integritatea Moldovei, mi se refuză cetățenia română. În schimb altora, care se prea poate au luptat împotriva Chișinăului, dar sînt de origine din Basarabia, adică din România, li se oferă cetățenia respectivă! Și vă asigur, mulți și-au făcut-o!” (pag. 157-158). În problema cetățeniei române oferite basarabenilor, dl. Grecu poate fi liniștit – acum și basarabenilor le e greu să primească cetățenia română, adică, a murit și capra vecinului. În ceea ce privește acordarea deja a cetățeniei române unui mare număr de basarabeni cu simțăminte antiromânești, este una din legendele urbane la modă prin Chișinău, dar pînă acum, nici dl. Grecu nici alții n-au oferit exemple concrete de acest fel. „V-au promis că această republică vă va apăra interesele, dar de fapt, s-a transformat în proprietate a lui Smirnov, v-au promis prosperitate, dar ați ajuns săraci și șomeri, v-au promis că vor funcționa întreprinderile, astăzi totul e distrus, se privatizează și se vinde – se vinde proprietatea care, de fapt, vă aparține!” (pag. 158).

„Noi, ca cetățeni, astăzi nu trebuim nimănui – poate doar teritoriile noastre! – și acordarea cetățeniei de către Rusia sau România, sau Ucraina, nu ne asigură că mîine nu ne vor ciocni cap de cap” (pag. 159-160) încheie pesimist autorul.

Marius Mioc

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews