Prima este aceea că se înțelege greu că organizarea învățământului și politica educației sunt altceva decât experiența pe care fiecare a dobândit-o trecând prin școală. Ele cer o cultură instituțională. Aceasta este tot mai puțină la noi, de la reforma din 1997-2000 încoace.

Atunci, în vederea reformei cuprinzătoare a educației, a fost realizată formarea prealabilă a peste 3000 de „reformatori”, pe un proiect de reformă viabil, cu plasarea la conducerea reformei a celor mai buni cunoscători ai domeniului, iar dezbaterea publică a fost la obiect.

 

De aceea, educația din România a fost adusă în 1997-2000 la nivelul reformelor din Polonia, Ungaria, Austria și alte țări – o spun relatările și evaluările internaționale, păstrate în arhive, care se pot consulta și astăzi. Bunăoară, miniștrii educației din Europa se reuneau în semn de prețuire la București (1999), iar rectorii europeni la Cluj-Napoca (2003). De altfel, „Educația și formarea profesională” au constituit primul capitol încheiat de România în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, deja în mai 2000. Iar exponenții României aveau un cuvânt respectat în evoluția educației în Europa.

După 2001, în România au fost numiti miniștri activiști de partid cu o cultură precară, inși cu dificultăți psihice, diletanți recrutați de generali de securitate sau de demnitari spre a le rezolva odrasle, simpli servitori de grupuri. Legea învățământului adoptată în 2011, sub aparențe înșelătoare, a rupt în privințe esențiale educația din țară de progresele timpului. Rezultatele se văd. România are azi cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional, cea mai joasă educație în periferiile orașelor și satele neglijate, cea mai extinsă neșcolarizare în pandemie, peste 45% dintre gimnazieni nu înțeleg texte, cea mai mare corupție din istorie în universitățile și instituțiile ei academice, cel mai amplu import de patente și, desigur, de produse de strictă necesitate. România trăiește azi zilnic pe datorie, cu cea mai mare îndatorare din istorie, lovită de o confuzie a valorilor ce împiedică din capul locului asanarea.

Asemenea indicatori sunt alarmanți. Personal, am arătat la timp (Ieșirea din trecut, 2002; Speranța rațiunii. Interviuri,2006; România actuală. O diagnoză, 2011) că necontinuarea reformei cuprinzătoare a educației din 1997-2000, distrugerea unor piese de către diletanți vor avea efecte funeste și vor costa. Starea de azi a educației dovedește că, din nefericire, am avut dreptate.

A doua observație este aceea că profesorii au fost păcăliți. Mulți, obosiți de soluțiile greșite venite de sus, nu s-au mai interesat de învățământ, ci de salarii. Nu este bine că discuția de acum se reduce la salarii, dar așa stau lucrurile. Orice lucru prost făcut se răzbună cândva – cum este cazul și cu legea din 2011, ale cărei efecte destructive se trăiesc din plin.

Nimeni calificat corespunzător, confirmat de analize făcute publice, nu este printre autorii proiectului „România educată”, vânturat în zilele noastre. Spre a trece prin voturi dăunătorul proiect, li s-a promis celor din învățământ, într-un articol al proiectului, mărirea de salarii. Dascălii au crezut în promisiune, dar articolul a fost eliminat de guvern, iar parlamentul a adoptat o încropeală ce nu servește, la drept vorbind, nici unui curent din societate și va trebui abolită. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine!

Revendicarea financiară a greviștilor este justificată și legitimă. În definitiv, așa numitele „guverne ale mele” au încălcat mai toate prevederile legale în materie de creșteri salariale și compensări pentru inflație și crize. Direct spus: creșterile de salarii cu 25%, noile salarii ale debutanților și celelalte revendicări financiare ale profesorilor se pot satisface imediat.

 

Pot invoca multe considerente, dar fac aici doar o analogie. În 1999, ca ministru al Educației Naționale, cum se numea atunci instituția, am spus public că vrem reformă, dar dacă nu se măresc salariile dascălilor, demisionez. Am demisionat. Am revenit când s-a stabilit prin lege mărirea cu 50% a salariilor, care a fost decisă de guvernul, președinția și parlamentul de atunci. Procentual, până acum, aceasta a rămas cea mai mare mărire de salarii în educația din România. Mărirea a fost decisă într-o situație dificilă a bugetului, cu datorii scadente și rapturi cunoscute.

Nu rezistă argumentul că nu sunt bani. Aceștia există, dar sunt mai prost chibzuiți ca oricând. Nu rezistă afirmația că bugetul nu permite. Bugetul are nenumărate cheltuieli aberante. Pot intra în detalii, dar nu acestea sunt acum importante. Rezistă, din păcate, argumentul nepriceperii administrative, de sus până jos.

A treia observație este că propaganda oficializată apără ceea ce profesional, civic, democratic nu se poate apăra decât ocolind realitatea. „România educată”, „România lucrului bine făcut” sau „România normală” sunt formulări bombastice și gratuite de păcălit naivii, ale unora fără cultură și fără pregătire în materie.

Ce-i de făcut? Greva ar trebui încheiată rezolvând revendicările. Dar să nu ne facem iluzii că se va rezolva și altceva. În joc pot fi puși totdeauna și bani pentru infrastructură și pentru tot ce are nevoie educația. Dar fără o concepție și o organizare modernă a educației, rezultată dintr-un proiect de reformă elaborat de oameni care se pricep și au capul pe umeri nu iese nimic. Nu poate fi educație competitivă în regim prostocratic.

 

Trebuie revenit la profesionalism și devoțiune. Educația din țară trebuie redeschisă cu pricepere spre lumea zilelor noastre. România are azi cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace. Știm prea bine că se emigrează din motive economice, din neîncredere în instituțiile statului actual și în decidenții lor, din varii motive.

Dar se emigrează și din neîncrederea în educația care se oferă noilor generații. Dacă nu intervine o reformă a educației făcută nu de politruci, de falșii intelectuali și specialiști și de trepădușii lor actuali, ci de oameni competenți și cultivați, emigrarea va fi și mai mare.