Colonialismul s-a făcut cândva în numele civilizației. Astăzi, unii cercetători avertizează că o nouă formă de control asupra resurselor poate apărea în numele protejării naturii.

 

Fenomenul poartă un nume consacrat în literatura științifică: Greengrabbing. Conceptul a fost definit de profesorii James Fairhead, Melissa Leach și Ian Scoones, într-un studiu devenit reper internațional, drept „apropierea terenurilor și resurselor naturale pentru obiective declarate de mediu” (Fairhead, Leach & Scoones, The Journal of Peasant Studies, 2012). Nu înseamnă că protecția mediului este greșită. Nu înseamnă nici că toate organizațiile ecologiste urmăresc interese ascunse. Înseamnă însă că discursul ecologic poate deveni, în anumite contexte, un instrument economic și geopolitic, iar istoria ultimilor douăzeci de ani oferă exemple care au alimentat această dezbatere.

 

Cazul 1: Tanzania: când conservarea a însemnat evacuarea comunităților. În Tanzania, extinderea unor arii de conservare destinate protejării faunei sălbatice și dezvoltării turismului a dus la relocarea sau restrângerea accesului tradițional al comunităților Maasai la pășuni și surse de apă. Numeroși cercetători au analizat cazul ca exemplu de „green grabbing”, în care conservarea naturii s-a suprapus peste interese economice legate de turism și administrarea terenurilor (Benjaminsen & Bryceson, 2012; Fairhead et al., 2012). Pentru localnici, natura nu mai era doar patrimoniu comun. Devenise un teritoriu din care erau excluși.

 

 

În Chile, proiectul hidroenergetic HidroAysén, unul dintre cele mai mari din America de Sud, a fost abandonat după ani de proteste și litigii privind impactul asupra ecosistemelor din Patagonia. Susținătorii proiectului invocau securitatea energetică a țării, în timp ce opozanții cereau protejarea unui peisaj unic. Studiile privind conflictul au devenit un exemplu clasic al tensiunii dintre dezvoltarea energetică și politicile de conservare (Bebbington et al., 2018). Chile a pierdut o investiție energetică strategică. Conflictul rămâne și astăzi unul dintre cele mai discutate exemple din literatura privind guvernanța resurselor naturale.

 

 

În Uganda, mai multe proiecte de împădurire destinate pieței internaționale a creditelor de carbon au fost criticate deoarece au presupus restricționarea accesului comunităților locale la terenuri utilizate tradițional. Organizații precum Oakland Institute și cercetători în domeniul politicilor climatice au analizat aceste situații ca exemple în care obiectivele climatice globale au produs costuri sociale importante pentru populațiile locale. Aceste cazuri nu demonstrează că orice proiect verde este ilegitim.

Dar demonstrează că protecția mediului poate genera conflicte profunde atunci când se intersectează cu interese economice, energetice și geopolitice.

 

Din punct de vedere economic, nu există încă o estimare unică a costurilor globale generate exclusiv de green grabbing. Totuși, studiile privind fenomenul mai larg al land grabbing, din care green grabbing este considerat o formă particulară, indică efecte financiare impresionante. O analiză publicată în prestigioasa revistă Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS) estimează că veniturile agricole pierdute la nivel mondial din cauza transferurilor masive de terenuri depășesc 34 miliarde de dolari, valoare comparabilă cu volumul anual al împrumuturilor acordate de Banca Mondială pentru dezvoltare în perioada analizată. Cercetătorii precizează însă că această estimare nu include costurile privind biodiversitatea, conflictele sociale, securitatea alimentară sau pierderile geopolitice, ceea ce sugerează că impactul economic real este considerabil mai mare.

 

Literatura de specialitate arată că expansiunea economiei verzi amplifică presiunea asupra terenurilor. Fairhead și colaboratorii descriu apariția unor noi piețe: credite de carbon, servicii ecosistemice, compensații pentru biodiversitate sau ecoturism, care transformă natura într-un activ economic tranzacționabil. În acest context, terenurile cu valoare ecologică ridicată devin simultan și active financiare, ceea ce poate genera conflicte privind drepturile de proprietate, accesul la resurse și utilizarea acestora.

 

Astfel, politicile de conservare și mecanismele economiei verzi pot produce efecte economice și sociale nedorite atunci când sunt implementate fără garanții privind drepturile comunităților locale, transparența decizională și echilibrul dintre obiectivele ecologice și dezvoltarea economică. Tocmai de aceea, fenomenul este analizat astăzi de economiști, specialiști în politici publice și cercetători în ecologie politică drept una dintre cele mai importante provocări ale tranziției către economia verde.

 

România intră în aceeași dezbatere În acest context internațional, România traversează propriul moment de răscruce. Curtea Constituțională a României a respins sesizarea formulată de președintele Nicușor Dan împotriva legii care modifică regimul ariilor naturale protejate în cazul unor proiecte strategice, inclusiv hidroenergetice. Decizia este definitivă. Iar implicațiile ei depășesc cu mult o simplă dispută juridică.

 

Un detaliu aproape ignorat în dezbaterea publică este esențial. Curtea Constituțională a arătat că modificarea legislativă analizată privește exclusiv ariile naturale protejate de interes național, nu siturile europene Natura 2000. Prin urmare, în privința acestui articol, Directiva Habitate nu este aplicabilă, iar criticile formulate pe această temă au fost respinse. Mai mult, Curtea a considerat că legea respectă Constituția, inclusiv obligația statului de a proteja mediul și dreptul cetățenilor la un mediu sănătos. Investiții începute legal, blocate după schimbarea regulilor. În România există hidrocentrale începute înainte de instituirea actualului regim al ariilor protejate. Unele sunt realizate în proporție de peste 90%.

 

Sute de milioane de euro au fost deja investiți. Generații întregi de ingineri au lucrat la aceste proiecte. Între timp însă, statutul unor terenuri s-a modificat, iar investițiile au fost blocate prin litigii care durează de ani de zile.

 

- Din perspectivă juridică, problema este complexă.

- Din perspectivă economică, costurile sunt uriașe.

- Din perspectivă geopolitică, întrebările devin incomode.

 

Poate fi energia verde blocată în numele protejării mediului Hidroenergia este una dintre cele mai curate surse de electricitate. Produce energie fără emisii directe de carbon. Poate echilibra rețeaua electrică atunci când producția eoliană sau solară fluctuează. Este exact tipul de energie pe care Uniunea Europeană îl consideră esențial pentru tranziția energetică.

 

Și totuși... România continuă să importe energie în anumite perioade, în timp ce hidrocentrale aproape finalizate rămân nefuncționale. Este o situație care ridică inevitabil întrebări. Nu pentru că protecția mediului ar fi greșită. Ci pentru că echilibrul dintre biodiversitate și securitate energetică devine tot mai dificil.

Unde se termină ecologia și unde începe geopolitica?

 

În ultimii ani, energia a devenit una dintre principalele arme geopolitice. Războiul din Ucraina a demonstrat că statele care își controlează resursele energetice sunt și state mai reziliente.

În acest context, blocarea unor investiții hidroenergetice nu mai reprezintă doar o dispută administrativă. Ea produce efecte asupra securității energetice, competitivității economice și independenței strategice. Acesta este motivul pentru care conceptul de greengrabbing este tot mai prezent în literatura de specialitate.

 

Nu pentru a acuza fără dovezi. Ci pentru a avertiza că politicile de mediu pot avea și efecte geopolitice neintenționate sau, în anumite contexte, pot fi influențate de interese economice și strategice.

Întrebarea pe care România nu o mai poate evita: Nimeni nu contestă necesitatea protejării naturii. Nimeni nu contestă importanța biodiversității. Dar nici securitatea energetică nu mai poate fi tratată ca o problemă secundară. În cele din urmă, întrebarea nu este dacă România trebuie să aleagă între păduri și hidrocentrale. Întrebarea este dacă poate găsi un echilibru între cele două.

Iar o altă întrebare, la fel de legitimă, merită pusă fără prejudecăți și fără teorii conspiraționiste: Atunci când investiții energetice începute legal sunt blocate ani la rând, cine suportă costurile și cine beneficiază de pe urma întârzierii dezvoltării capacităților energetice ale României?

 

Răspunsul trebuie căutat prin fapte, transparență și dovezi, nu prin presupuneri. Tocmai de aceea, dezbaterea despre hidrocentrale nu mai este doar despre mediu. Este despre viitorul strategic al României.