ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În ultimele luni, dezbaterea privind participarea României la programele europene de apărare și colaborarea cu marii producători militari occidentali, precum Rheinmetall, a depășit cu mult sfera economică și strategică. Dincolo de argumentele privind investițiile, tehnologia sau securitatea națională, a ieșit la suprafață o întrebare mai profundă, care ține de identitatea elitelor și de modul în care acestea se raportează la centrele de putere din Europa.

De ce o parte a clasei politice și intelectuale privește aproape instinctiv către Berlin, Bruxelles sau Viena atunci când caută soluții pentru dezvoltarea României? Este vorba exclusiv despre pragmatism și interes economic sau asistăm la manifestarea unui reflex cultural mai vechi, format în spațiul central-european?
 
Istoricii care au studiat fenomenul Mitteleuropa arată că acest concept nu a fost doar un proiect geopolitic german, ci și o viziune asupra organizării Europei Centrale în jurul unor centre de putere considerate mai dezvoltate economic, administrativ și cultural. Chiar după dispariția Imperiului Austro-Ungar, ideea Mitteleuropa a continuat să influențeze identitatea politică și culturală a regiunii, rămânând un reper pentru numeroase elite central-europene.
 
În acest context, merită să ne întrebăm dacă reacțiile din jurul proiectelor SAFE și Rheinmetall reprezintă doar o dezbatere legitimă despre securitate și industrie sau dacă ele reflectă și existența unui curent intelectual mai vechi, care vede integrarea în structurile economice și strategice ale Europei Centrale drept singura cale posibilă de modernizare.

Nu susțin că există un răspuns simplu. Însă întrebarea merită pusă: atunci când anumite cercuri politice și academice promovează aproape exclusiv soluțiile venite din marile centre de putere europene, avem de-a face cu realism strategic sau cu ceea ce am putea numi, metaforic, „Complexul Mitteleuropa” , tendința de a considera că validarea externă este mai importantă decât capacitatea de a construi un proiect național propriu?
Analizarea acestui fenomen nu înseamnă respingerea cooperării europene și nici contestarea parteneriatelor strategice. Înseamnă doar încercarea de a înțelege dacă, la peste un secol de la dispariția Imperiului Austro-Ungar, anumite reflexe culturale și politice continuă să influențeze modul în care o parte a elitei românești își imaginează viitorul țării.
 
La mai bine de un secol de la destrămarea Imperiului Austro-Ungar, merită să ne întrebăm dacă anumite reflexe culturale și politice formate în spațiul central-european continuă să influențeze o parte a elitei politice din Transilvania. Nu este vorba despre un „sindrom” în sens medical, ci despre ceea ce istoricii și sociologii numesc identități culturale persistente, orientări geopolitice și mecanisme de raportare la centrele de putere.
 
Conceptul de Mitteleuropa a fost formulat în timpul Primului Război Mondial de politicianul german Friedrich Naumann în lucrarea „Mitteleuropa” (1915), unde propunea organizarea unui vast spațiu economic și politic central-european în jurul Germaniei și al Imperiului Austro-Ungar. În viziunea sa, această construcție trebuia să reprezinte un centru de putere capabil să concureze atât cu Imperiul Rus, cât și cu puterile occidentale (Naumann, 1917).
 
Potrivit studiului militar „The Political Concept of Mitteleurope Between Myth and Reality”, publicat în Bulletin of „Carol I” National Defence University, ideea Mitteleuropa nu a dispărut odată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar. Autorul arată că, după căderea regimurilor comuniste, numeroși lideri și intelectuali din Europa Centrală au redescoperit acest concept ca reper identitar și cultural, considerându-l o alternativă la simpla integrare într-un model occidental uniform.
 
În cazul Transilvaniei, problema este deosebit de interesantă. Spre deosebire de Vechiul Regat, această provincie a fost integrată timp de secole în structurile politice, administrative și culturale ale Imperiului Habsburgic. Elitele românești din Transilvania au fost educate în universități imperiale, au activat în administrația austro-ungară și au fost influențate de valorile central-europene privind ordinea administrativă, disciplina instituțională și eficiența economică.
 
Istoricul Andi Mihail Băncilă observă că numeroși lideri români transilvăneni nu au urmărit inițial destrămarea Imperiului, ci reformarea acestuia într-o federație de națiuni egale. Personalități precum Aurel C. Popovici, Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod au susținut diferite forme de reorganizare federală care să permită românilor să participe la guvernarea imperiului în condiții de egalitate.
 
În celebrul său proiect „Statele Unite ale Austriei Mari” (1906), Aurel C. Popovici propunea transformarea Imperiului Austro-Ungar într-o federație inspirată de modelul elvețian, în care fiecare națiune să beneficieze de autonomie și reprezentare politică. Potrivit autorului, menținerea legăturilor economice și politice dintre popoarele Europei Centrale era esențială pentru stabilitatea regiunii.
 
Acest fapt este important deoarece demonstrează că elitele românești transilvănene nu au fost inițial anti-imperiale. Dimpotrivă, ele au încercat să reformeze sistemul din interior. Abia atunci când a devenit evident că românii nu vor primi drepturi egale în cadrul monarhiei dualiste, majoritatea liderilor români au abandonat proiectul federal și au susținut unirea cu România.
 
Întrebarea care se pune astăzi este dacă această tradiție central-europeană continuă să influențeze comportamentul politic al unor elite regionale.
Sociologii contemporani folosesc concepte precum „auto-colonizare” sau „mentalitate periferică” pentru a descrie situațiile în care elitele dintr-o regiune tind să considere modelele venite din centrele de putere externe drept implicit superioare celor locale. În acest tip de relație, legitimitatea nu mai este căutată în interiorul comunității, ci în aprobarea unui centru perceput ca fiind mai avansat economic și cultural.
 
În acest context, unii observatori susțin că anumite segmente ale elitei politice transilvănene manifestă încă un reflex Mitteleuropa. Acesta nu se exprimă prin dorința restaurării Imperiului Austro-Ungar, ci prin tendința de a privi spațiul central-european germanic ca model superior de organizare politică, economică și administrativă.
Este evident că moștenirea central-europeană a Transilvaniei continuă să existe. Ea se reflectă în cultura administrativă, în valorile civice și în orientarea geopolitică a unei părți a societății. În același timp, este legitim să ne întrebăm dacă această moștenire se transformă uneori într-o dependență intelectuală față de centrele externe de putere.
 
Istoria ne oferă o lecție importantă. Marii lideri români ai Transilvaniei nu au fost nici izolaționiști, nici supuși. Ei au colaborat cu marile puteri ale timpului lor, dar au urmărit permanent apărarea intereselor naționale românești.
Poate că adevărata întrebare nu este dacă există un „Complex Mitteleuropa”, ci dacă elitele actuale mai au capacitatea de a îmbina deschiderea europeană cu apărarea interesului național, așa cum au făcut generațiile care au construit România modernă.
 
Friedrich Naumann, Mitteleuropa (1915/1917).
Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari (1906).
Andi Mihail Băncilă, The Political Concept of Mitteleurope Between Myth and Reality, 2020.
Rainer Eisfeld, Mitteleuropa in Historical and Contemporary Perspective, 1993.